Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am recitit numele martorului de trei ori. Era al lui Gheorghe, un fost coleg de serviciu al tatei, care venise de câteva ori la noi în ultimele luni ale bolii.
Îl primisem întotdeauna în casă. Îi făcusem cafea, îl lăsasem să stea cu tata și chiar îl rugasem să mai treacă pe la noi, fiindcă bătrânul se bucura când avea cu cine povesti.
Iar acum urma să declare că îmi izolasem tatăl de familie.
L-am sunat.
— Nene Gheorghe, am primit o citație. Numele dumitale apare ca martor pentru mătușile mele.
A tăcut câteva secunde.
— Radu, eu nu vreau să mă bag în certurile voastre.
— Dar ai spus că nu lăsam rudele să-l viziteze?
— Viorica m-a întrebat dacă tatăl tău era foarte bolnav. I-am spus că în ultimele luni abia se ridica din pat.
— Și despre mine ce ai spus?
— Că erai mereu lângă el.
Am închis telefonul cu un nod în gât.
A doua zi, am mers la avocat.
I-am dus testamentul, actele apartamentului și documentele medicale ale tatei.
Avocatul le-a studiat cu atenție.
— Radu, mătușile tale au dreptul să conteste testamentul, dar asta nu înseamnă că vor câștiga. Surorile defunctului nu sunt moștenitori rezervatari. Dacă testamentul este valabil și partea tatălui tău ți-a fost lăsată ție, ele nu primesc automat nimic.
— Dar spun că tata nu mai judeca limpede.
— Atunci trebuie să dovedească motivele pentru care cer anularea. Noi vom prezenta actele și probele relevante.
Am întrebat cât mă va costa procesul.
Când mi-a spus suma estimată, am simțit că mi se strânge stomacul.
Aveam economii puține, iar centrala trebuia reparată înainte de iarnă.
Am stabilit să plătesc onorariul în rate.
În seara aceea, am scos din sertar fotografia tatei.
— Tată, am șoptit, nici după ce ai plecat nu mă lasă să am liniște.
Au urmat luni de termene, documente și drumuri la tribunal.
Viorica și Doina susțineau că tata fusese influențat de mine și că nu înțelegea ce semnase.
Mai spuneau că încercaseră să-l viziteze, dar eu le interzisesem accesul.
Când am citit declarațiile lor, mi-am amintit toate serile în care tata mă întreba dacă sunase vreuna dintre surori.
De cele mai multe ori, răspunsul era nu.
Avocatul a propus audierea doamnei Ileana, vecina noastră de la etajul întâi.
Avea șaptezeci de ani și îl cunoștea pe tata de peste treizeci.
În fața instanței, a povestit că tata fusese un om atent cu banii până aproape de sfârșitul vieții.
— Îmi dădea uneori bani să-i cumpăr pâine, fiindcă eu mergeam la magazin, a spus ea. Știa exact cât costă și verifica restul. Nu era un om care să nu înțeleagă ce face.
Apoi a adăugat:
— Pe Radu îl vedeam mereu cu sacoșe de la farmacie. Îl ducea pe tatăl lui la doctor, îl ajuta să coboare scările. Surorile nu le-am văzut aproape niciodată.
Viorica a început să protesteze.
Judecătorul i-a cerut să păstreze liniștea.
Au fost analizate și documentele medicale din perioada în care tata făcuse testamentul.
Medicul care îl îngrijise a explicat că boala lui fizică nu însemna automat lipsa capacității de a înțelege și de a lua decizii.
Testamentul fusese autentificat la notar cu aproape doi ani înainte de deces, într-o perioadă în care tata încă se deplasa singur și își administra treburile obișnuite.
Dar cel mai greu moment a venit când a fost audiat Gheorghe.
A intrat în sală cu privirea în pământ.
Avocatul mătușilor l-a întrebat dacă tata fusese foarte bolnav în ultimele luni.
— Da, a răspuns.
— Și nepotul dumneavoastră, Radu, controla cine putea să-l viziteze?
Gheorghe a ridicat capul.
— Nu este nepotul meu. Este fiul prietenului meu. Și nu, nu controla vizitele.
Viorica s-a îndreptat brusc pe scaun.
— Gheorghe, dar mi-ai spus că…
Judecătorul a întrerupt-o.
Gheorghe a continuat:
— Eu am intrat în casa aceea de câte ori am vrut să-l văd pe prietenul meu. Radu nu m-a oprit niciodată. Dimpotrivă, mă ruga să mai vin, ca tatăl lui să aibă cu cine vorbi.
Am simțit cum mi s-au umezit ochii.
După ședință, l-am ajuns din urmă pe hol.
— Nene Gheorghe, de ce ai acceptat să fii martorul lor?
A oftat.
— Viorica mi-a spus că vrea doar să lămurească niște lucruri despre boala fratelui ei. N-am știut că va susține că tu l-ai ținut izolat.
Nu l-am mai întrebat nimic.
Într-o altă zi, când așteptam lângă automatul de cafea de la tribunal, Costel s-a apropiat de mine.
— Radu, hai să terminăm povestea asta.
L-am privit.
— Cum?
— Ne dai o sumă și ne retragem. Nu trebuie să ne mai cheltuim banii prin instanțe.
— Ce sumă?
A zâmbit.
— Cât consideri că merită partea mamei.
Am simțit cum mă cuprinde furia.
— Costel, mama ta nu are o parte din apartamentul lăsat mie prin testament.
— Radu, nu te încăpățâna.
— Nu vă datorez bani pentru o promisiune inventată.
S-a încruntat.
— O să regreți.
M-am întors și am plecat.
În seara aceea, căutând un document vechi, am găsit într-un sertar o scrisoare de la tata.
Era într-un plic pe care scria numele meu.
Nu o observasem până atunci, fiindcă se afla între niște facturi medicale.
Am deschis-o cu mâinile tremurând.
“Radu, dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Știu că ai dus mult în ultimii ani și că ai renunțat la lucruri pentru mine. Nu vreau să te simți dator pentru asta. Ai fost fiul meu, nu îngrijitorul meu plătit.
Apartamentul acesta l-am cumpărat împreună cu mama ta, iar după moartea ei am rămas noi doi. Partea mea vreau să fie a ta, fiindcă aici este casa ta.
Surorile mele au avut viața lor. Nu le port ură, dar nu le-am promis niciodată apartamentul. Dacă vor spune altceva, să știi că nu este adevărat.
Nu vinde casa doar pentru că cineva te face să te simți vinovat. Trăiește în ea dacă îți aduce liniște. Și, mai ales, trăiește-ți viața.”
Am citit scrisoarea de trei ori.
Apoi am plâns.
Nu pentru apartament.
Ci pentru că, și după moarte, tata încerca să mă apere.
Am dus scrisoarea avocatului.
Mi-a explicat că nu înlocuia testamentul și că valoarea ei urma să fie apreciată de instanță, dar putea susține faptul că dorința tatei fusese constantă și exprimată în mod conștient.
Procesul a continuat.
Au fost analizate documentele, declarațiile și împrejurările în care fusese făcut testamentul.
După mai bine de un an, instanța a respins cererea mătușilor.
Viorica și Doina au atacat hotărârea, dar soluția de respingere a rămas definitivă după judecarea căii de atac.
Testamentul a rămas valabil.
Partea tatei din apartament îmi revenea mie, potrivit dispozițiilor lui.
Când avocatul m-a sunat să-mi spună că procesul se încheiase, eram la serviciu.
M-am dus într-un colț al depozitului și am început să plâng.
Un coleg m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva rău.
Am clătinat din cap.
— Nu. Pentru prima dată după mult timp, s-a întâmplat ceva bun.
În săptămânile următoare, am început să repar lucrurile pe care le amânasem.
Am schimbat centrala, am zugrăvit sufrageria și am reparat balconul.
Nu am vândut apartamentul.
Nu pentru că ar fi valorat foarte mult.
Ci pentru că acolo erau amintirile mele.
Acolo mă învățase tata să repar o priză.
Acolo mama făcea prăjituri duminica.
Acolo petrecuserăm ultimele seri împreună.
Înainte de Paște, Doina mi-a trimis un mesaj.
“Radu, hai să uităm supărările. Suntem familie. Poate ne vedem de sărbători.”
Am privit mesajul multă vreme.
Apoi l-am șters și i-am blocat numărul.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că nu mai voiam să primesc lecții despre familie de la oameni care își amintiseră de mine doar când au crezut că pot primi bani.
Într-o duminică, am deschis larg ferestrele apartamentului.
Mirosea a vopsea proaspătă și a cafea.
Cămașa tatei nu mai era agățată după ușă.
O spălasem și o păstrasem într-o cutie, alături de câteva fotografii.
Cana din care îi dădusem apă în ultima noapte era pe raftul din bucătărie.
Nu am putut să o arunc.
M-am așezat pe canapea și am privit în jur.
Apartamentul era liniștit.
Nu mai aveam citații de la tribunal, telefoane cu amenințări sau rude care îmi cereau să vând casa.
Aveam doar locul în care crescusem și amintirea unui om care, chiar și în ultimele luni de viață, se gândise la mine.
Am luat fotografia tatei și am așezat-o pe bibliotecă.
— Am păstrat casa, tată, am șoptit.
Și pentru prima dată de la înmormântare, am simțit că pot să-mi amintesc de el fără să mă gândesc la proces.
Pentru că moștenirea adevărată nu fusese doar partea lui din apartament.
Fusese dragostea unui tată care știa cât muncisem pentru el și care nu voise ca, după moartea lui, să mai plătesc încă o dată pentru faptul că am fost singurul care a rămas lângă el.