Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andreea a rămas cu mâna pe abdomen, privind când spre Ilie, când spre soacra ei.
— Ce vreți să spuneți? Ce nu știu despre analize?
Viorica a încercat să-l apuce pe soțul ei de braț.
— Ilie, termină cu prostiile! Nu e momentul!
Bărbatul s-a desprins și a privit-o pe Andreea drept în ochi.
— Și Viorica a fost evaluată ca posibil donator. Medicii i-au spus că rezultatele inițiale sunt favorabile. Putea continua investigațiile, dar a refuzat.
Andreea a simțit că i se taie picioarele.
— Cum adică a refuzat? Mie mi-a spus că nu este compatibilă!
— A mințit, a răspuns Ilie. Mi-a cerut să nu spun nimănui. Mi-a zis că ea e prea bătrână pentru operație și că tu, fiind tânără, te refaci mai repede.
Viorica a izbucnit:
— Și ce voiai să fac? Să-mi pun viața în pericol? Eu am șaizeci de ani!
— Dar viața Andreei nu conta? a întrebat Ilie. Fata asta are treizeci și unu de ani!
— Este soția lui Cosmin! Are obligații!
Andreea a început să tremure.
— Nu, doamnă Viorica. Nu am obligația să-mi dau un organ. Am vrut să-l ajut pentru că îl iubesc.
S-a întors spre socrul ei.
— Dumneavoastră știați de la început?
Ilie și-a coborât capul.
— Da. Și mi-e rușine. Am tăcut fiindcă n-am avut curaj să mă împotrivesc nevestei mele.
Andreea și-a luat geanta.
— Atunci să știți că astăzi am aflat două lucruri. Că voi avea un copil și că familia în care am intrat m-a privit ca pe o rezervă de organe.
A plecat fără să mai aștepte vreun răspuns.
În aceeași seară, Cosmin a venit acasă de la dializă. Era obosit, dar când Andreea i-a spus că este însărcinată, prima lui reacție n-a fost bucuria.
— Și transplantul? Ce facem acum?
— Medicii au oprit evaluarea mea pentru donare. Sunt însărcinată, Cosmin.
El s-a așezat pe canapea.
— Nu se putea întâmpla într-un moment mai prost.
Andreea a rămas în picioare.
— Vorbești despre copilul nostru.
— Vorbesc despre faptul că eu sunt bolnav și aveam o soluție!
— O soluție? Eu eram soluția ta?
Cosmin și-a frecat fruntea.
— Nu răstălmăci. Mama e distrusă.
— Mama ta a ascuns că și ea putea continua evaluarea pentru donare.
Bărbatul a ridicat brusc privirea.
— Cine ți-a spus?
Andreea a încremenit.
— Tu știai?
Cosmin n-a răspuns imediat.
— Știam că făcuse niște analize. Dar mama are șaizeci de ani. Nu puteam să-i cer ei să riște.
— Mie ai putut?
— Tu ești mai tânără!
Andreea a simțit cum ceva se rupe definitiv în ea.
— Și eu am o viață, Cosmin. Acum port și copilul nostru.
— Nu începe cu reproșurile. Sunt prea obosit.
S-a ridicat și a intrat în dormitor, lăsând-o singură în sufragerie.
În noaptea aceea, Andreea n-a putut dormi.
Dimineața, Cosmin a plecat la spital, uitând pe masă o tabletă pe care o foloseau amândoi pentru facturi și cumpărături.
Când Andreea a deschis-o ca să verifice o plată, pe ecran a apărut o notificare dintr-o conversație sincronizată cu telefonul lui.
Era un mesaj de la Viorica.
“Nu te mai certa cu ea. Las-o să se liniștească. Poate găsim altă soluție.”
Andreea a văzut că discuția era deja deschisă. A derulat câteva mesaje și a simțit cum i se face rău.
Cu trei săptămâni înainte, Cosmin îi scrisese mamei sale:
“După transplant divorțez, oricum nu-mi place de ea. Am stat cu Andreea destul. Important e să trecem de operație.”
Viorica îi răspunsese:
“Mai ai răbdare. Să nu strici totul înainte să doneze.”
Andreea a citit mesajele de trei ori.
Apoi a fotografiat ecranul cu telefonul ei și a închis tableta.
Nu a țipat. Nu a spart nimic.
A sunat-o pe mama ei, care locuia în Reghin.
— Mamă, pot să vin acasă?
— Ce s-a întâmplat, fata mea?
Andreea a izbucnit în plâns.
— Am nevoie să mă primești. Pe mine și pe copilul meu.
Două ore mai târziu, își făcea bagajele.
Când Cosmin s-a întors, a găsit două valize lângă ușă.
— Unde pleci?
Andreea i-a întins telefonul, cu fotografia mesajelor deschisă.
Cosmin a pălit.
— Ai umblat în conversațiile mele?
— Asta este tot ce ai de spus?
— Eram nervos când am scris! Nu înseamnă nimic!
— Ai scris că după ce îți dau rinichiul divorțezi de mine.
— Andreea, ascultă…
— Nu. Tu să mă asculți. Eu eram dispusă să trec printr-o operație pentru tine. Iar tu așteptai să mă folosești și să mă arunci.
Cosmin a încercat să-i ia mâna.
— Sunt bolnav. Nu poți să mă părăsești acum!
Andreea s-a retras.
— Boala ta nu îți dă dreptul să mă minți. Îți doresc să te faci bine, dar nu mai pot fi soția ta.
A plecat în aceeași zi la părinții ei.
În săptămânile următoare, Viorica a încercat să o convingă să se întoarcă.
A sunat-o, i-a trimis mesaje și chiar a venit la Reghin.
— Andreea, gândește-te la Cosmin! E soțul tău!
Andreea i-a răspuns de la poartă:
— M-am gândit la el un an întreg. Acum trebuie să mă gândesc la copilul meu.
— Dar dacă pățește ceva?
— Medicii îl îngrijesc. Dumneavoastră îl puteți sprijini. Eu nu mai accept să fiu șantajată.
Între timp, Cosmin continua dializa și evaluările pentru transplant. Viorica, după multe discuții cu Ilie, a cerut să reia investigațiile pentru donare.
De data aceasta, medicii i-au explicat clar riscurile și faptul că nimeni nu o putea obliga să doneze.
După evaluările medicale și psihologice, a fost acceptată ca donatoare.
A decis singură să meargă mai departe.
Operația a avut loc câteva luni mai târziu și a decurs bine. Cosmin a început recuperarea, sub supraveghere medicală.
Dar liniștea nu s-a întors în casa lor.
Viorica îi amintea aproape zilnic ce făcuse pentru el.
— Să nu uiți că ai rinichiul meu, Cosmin! Eu am trecut prin operație pentru tine!
Într-o seară, când băiatul i-a spus că vrea să se mute singur, femeia a izbucnit:
— După tot ce am sacrificat, acum mă lași și tu?
Cosmin a privit-o lung.
Pentru prima dată, a înțeles cum se simțise Andreea când toată familia îi cerea să-și sacrifice propriul corp.
Dar înțelegerea venise prea târziu pentru căsnicia lui.
Andreea a depus cererea de divorț și nu s-a răzgândit.
Câteva luni mai târziu, a născut o fetiță sănătoasă, pe care a numit-o Ana.
Cosmin a fost informat despre naștere. Andreea nu i-a interzis să-și cunoască fiica, dar i-a spus limpede că relația lor de părinți va trebui construită pe respect, nu pe amenințări.
Într-o dimineață de primăvară, Andreea stătea în grădina părinților ei din Reghin, cu Ana adormită în brațe.
Mama ei s-a așezat lângă ea.
— Regreți că ai plecat?
Andreea a privit chipul liniștit al fetiței.
— Regret că am crezut atât de mult timp că trebuie să-mi dovedesc iubirea renunțând la mine.
Și-a sărutat copilul pe frunte.
— Dar nu regret că am ales să trăiesc fără frică.
În casa din Târgu Mureș, Cosmin avea rinichiul mamei sale și o viață pe care trebuia să învețe să și-o reconstruiască.
Andreea avea ceva ce nimeni nu-i mai putea cere înapoi: libertatea de a decide pentru propriul corp și pentru viitorul ei.