Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a privit-o nedumerit pe profesoara de vioară.
— Ce legătură are motocicleta cu vioara mea?
Elena Popescu s-a așezat pe scaunul de lângă pian și i-a făcut semn să vină mai aproape.
— Andrei, îți amintești când ai primit vioara aceasta?
— Da. Acum doi ani, de ziua mea. Costin mi-a spus că a găsit-o la un preț bun.
Profesoara a zâmbit trist.
— Nu a fost deloc ieftină. A costat nouă mii de lei.
Andrei a rămas cu gura întredeschisă.
— Nouă mii? Dar noi nu aveam atâția bani!
— Tocmai de aceea Costin și-a vândut motocicleta. Era o motocicletă veche, pe care o reparase singur și la care ținea foarte mult.
Băiatul a privit vioara din mâinile lui.
— Nu mi-a spus niciodată…
— Mi-a cerut să nu-ți spun. Voia să crezi că talentul tău este cel mai important, nu cât a costat instrumentul.
Elena a continuat:
— Și lecțiile tale? Știi cine le-a plătit în ultimii ani?
— Mama și Costin, cred…
— Costin venea personal în fiecare lună. Uneori îmi aducea banii în două tranșe, fiindcă avea cheltuieli mari. Dar n-a întârziat niciodată fără să mă anunțe.
Andrei a simțit cum i se strânge gâtul.
— Eu i-am spus astăzi că nu e tatăl meu adevărat.
Profesoara l-a privit cu blândețe.
— Știu. L-am văzut mai devreme în parcarea școlii.
— Este aici?
— Da. Stă în mașină, cu un buchet de flori pe scaunul din dreapta. Mi-a spus că nu vrea să te supere intrând în sală.
Andrei a rămas câteva secunde nemișcat.
— Dar eu i-am spus să nu vină…
— Și el ți-a respectat dorința. Numai că n-a putut pleca acasă fără să te audă măcar de afară.
Băiatul și-a așezat vioara în cutie.
— Doamna profesoară, mai am timp până la următoarea piesă?
— Aproape zece minute. De ce?
— Trebuie să găsesc pe cineva.
A ieșit în fugă din sala de repetiții.
Raluca l-a văzut trecând pe hol.
— Andrei, unde te duci?
— Mă întorc imediat, mamă!
A coborât scările și a ieșit în parcarea școlii.
Era deja întuneric, iar printre mașinile parcate se vedeau câteva lumini aprinse.
Costin stătea în mașina lui veche, cu mâinile pe volan.
Pe scaunul din dreapta era buchetul de flori.
Andrei s-a apropiat și a bătut în geam.
Costin s-a întors surprins.
A coborât imediat geamul.
— Andrei? S-a întâmplat ceva? Ești bine?
Băiatul a încuviințat, dar ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Costin… de ce nu mi-ai spus de motocicletă?
Bărbatul a rămas tăcut.
— Cine ți-a spus?
— Doamna profesoară. Mi-a spus cât a costat vioara. Și că tu ai plătit toate lecțiile.
Costin a oftat.
— Nu trebuia să afli așa.
— Dar de ce ai făcut asta?
Bărbatul a privit spre clădirea școlii.
— Pentru că te-am văzut cât de mult iubești muzica. Și pentru că eu, la vârsta ta, am vrut să învăț să cânt la chitară, dar n-am avut posibilitatea.
— Și motocicleta?
Costin a zâmbit.
— Era doar o motocicletă, Andrei. O puteam vinde. Dar anii în care tu poți învăța și crește nu se mai întorc.
Andrei a început să plângă.
— Eu ți-am spus că nu ești tatăl meu adevărat…
Costin a coborât din mașină.
— Știu, băiete.
— Și că nu vreau să vii la concert.
— Știu și asta.
— Dar tu ai venit oricum.
Costin a încuviințat.
— Am vrut să fiu aproape, în caz că ai nevoie de mine.
Andrei l-a îmbrățișat atât de strâns încât bărbatul aproape și-a pierdut echilibrul.
— Îmi pare rău! a șoptit băiatul. Am fost rău cu tine!
Costin i-a mângâiat părul.
— Ai fost supărat și ai spus lucruri care dor. Important este să înțelegi ce s-a întâmplat și să nu le mai repeți.
Andrei s-a desprins puțin.
— Vreau să vii în sală.
— Dar tatăl tău…
— Tata Sorin a venit doar să-i ceară bani mamei. Nici măcar n-a ascultat cum cânt.
Costin a rămas tăcut.
— Nu trebuie să alegi între noi, Andrei. Poți să-ți cunoști tatăl biologic și să mă ai și pe mine aproape.
Băiatul a clătinat din cap.
— Știu. Dar astăzi vreau să stai tu în primul rând. Pentru că tu ai fost aici în fiecare zi.
Costin și-a șters ochii cu mâneca salopetei.
— Atunci hai, să nu întârziem.
Andrei a luat buchetul de flori de pe scaun și l-a prins pe Costin de mână.
Au intrat împreună în școală.
Raluca îi aștepta lângă ușa sălii.
Când i-a văzut, a început să plângă.
— Costin, ai venit…
Bărbatul a zâmbit.
— M-a invitat cineva.
Andrei i-a condus în primul rând, unde locul de lângă mama lui rămăsese liber.
— Aici stai tu, i-a spus lui Costin.
Apoi s-a întors spre scenă.
Înainte să înceapă următoarea piesă, profesoara Elena a anunțat că Andrei va interpreta o lucrare pe care o pregătise luni întregi.
Băiatul și-a așezat vioara sub bărbie.
A privit pentru o clipă spre primul rând.
Costin stătea lângă Raluca, încă îmbrăcat în salopeta de mecanic, cu mâinile aspre împreunate în poală.
Andrei a început să cânte.
De data aceasta, nu mai căuta pe nimeni la ușă.
Cânta privind din când în când spre omul care nu lipsise niciodată când avusese nevoie de el.
La final, sala a izbucnit în aplauze.
Costin s-a ridicat în picioare.
Aplauda cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Andrei a coborât de pe scenă și i-a întins buchetul.
— Florile astea sunt pentru tine, tată.
Costin a rămas fără glas.
Raluca și-a dus mâna la gură.
— Cum mi-ai spus? a întrebat bărbatul.
Andrei a zâmbit.
— Tată. Pentru că asta ai fost pentru mine.
În seara aceea, au mers acasă împreună.
Sorin a mai încercat să-l sune pe Andrei în zilele următoare, dar băiatul nu a vrut să vorbească imediat cu el. Raluca i-a explicat că putea păstra legătura cu fiul său doar respectându-i liniștea și fără promisiuni pe care nu le putea îndeplini.
Costin nu i-a vorbit niciodată urât despre tatăl biologic.
A continuat să-l ducă pe Andrei la lecțiile de vioară, să-l ajute la teme și să-l aștepte după repetiții.
Un an mai târziu, Andrei avea paisprezece ani.
Într-o duminică, la masa de prânz, a pus în fața părinților o foaie pe care scrisese câteva rânduri.
— Vreau să vă spun ceva.
Raluca a citit prima propoziție.
— Andrei, ce este asta?
— Am scris de ce vreau să port numele lui Costin.
Bărbatul a rămas nemișcat.
— Băiete, nu trebuie să faci asta pentru mine.
— Nu fac asta ca să-ți mulțumesc pentru vioară. O fac fiindcă tu m-ai crescut.
Raluca i-a explicat că schimbarea numelui unui minor presupunea proceduri legale și că trebuiau analizate toate condițiile, inclusiv situația tatălui biologic.
Andrei a încuviințat.
— Știu. Am întrebat și eu. Vreau doar să încercăm.
Cu sprijinul mamei și după consultarea unui avocat, familia a început demersurile legale potrivite situației sale.
Procesul nu a fost simplu, dar Andrei și-a susținut dorința cu aceeași hotărâre cu care învățase să cânte la vioară.
Câteva luni mai târziu, după parcurgerea procedurilor și obținerea aprobărilor necesare, schimbarea numelui a fost încuviințată.
În ziua în care a primit noile documente, Andrei a venit acasă și le-a așezat pe masă.
Costin le-a privit lung.
— Chiar ai făcut asta…
Băiatul l-a îmbrățișat.
— Acum avem același nume, tată.
Costin și-a strâns fiul la piept.
Nu avea nevoie de un act ca să-l iubească.
Dar pentru băiatul care, cu un an înainte, îi spusese că nu este tatăl lui adevărat, acel nume însemna ceva ce niciun buchet de flori și nicio vioară scumpă nu puteau exprima.
Însemna că alesese să recunoască omul care îl alesese pe el, zi după zi, timp de nouă ani.