Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a privit în oglinda retrovizoare spre Ilie, care ținea plicul cu documente pe genunchi.
— Nene Ilie, nu trebuie să-mi explicați nimic acum. Sunteți obosiți. Mai întâi ajungem acasă, mâncați ceva și vă odihniți.
Marioara și-a șters ochii cu basmaua.
— Dar noi nu vrem să te deranjăm, Florine. Poate ne duci totuși la Radu.
— Nu mă deranjați deloc. Am o cameră liberă, iar soția mea o să se bucure să vă cunoască.
Când au ajuns, era aproape miezul nopții.
Florin locuia într-o casă modestă, la marginea Londrei, împreună cu soția lui, Alina, și cei doi copii.
Alina le-a pregătit ceai cald și le-a adus câteva felii de pâine cu brânză.
Marioara a pus sacoșa pe podea.
— Ți-am adus și eu ceva, mamă. Zacuscă și dulceață de prune. Dacă le primești…
Alina a zâmbit.
— Cum să nu le primesc? N-am mai mâncat zacuscă făcută în casă de când am fost ultima dată în România!
Marioara a început să plângă.
— Nora mea nici n-a vrut să le pună în mașină.
Florin s-a așezat lângă Ilie.
— Nene Ilie, spuneți-mi ce s-a întâmplat. De ce ați venit până aici?
Bătrânul a scos documentele din plic.
— Am avut un teren de aproape două hectare lângă sat. Pământ bun, moștenit de la tata. L-am vândut cu 38.000 de euro.
Florin a ridicat privirea.
— Ați vândut pământul?
— Da. Radu și Denisa vor să cumpere o casă aici, în Anglia. Ne-au spus că au nevoie de avans și că banca le cere dovada provenienței banilor.
Marioara a intervenit:
— Am zis să-i ajutăm. Noi avem casa noastră la Buzău. Nu ne trebuie avere la bătrânețe.
Ilie a privit spre documente.
— Dar în seara asta am înțeles că poate nu pentru noi au cumpărat biletele de avion. Poate doar pentru banii aceștia.
Florin a tăcut câteva clipe.
— Nene Ilie, banii sunt ai dumneavoastră. Nu trebuie să-i dați nimănui până nu sunteți siguri că asta vreți.
A doua zi dimineață, telefonul lui Ilie a început să sune.
Era Radu.
— Tată, unde sunteți? Denisa spune că n-ați ajuns aseară!
— Suntem bine, băiete. Ne-a primit Florin Dumitrescu.
— Care Florin?
— Băiatul lui Sandu, din sat. Cel care a învățat tâmplărie la mine.
Radu a oftat.
— Bine, bine. Important e să veniți până la prânz. Avem programare la bancă să discutăm despre avans.
Ilie a strâns telefonul.
— Radu, mama ta a stat două ore în frig, într-un oraș străin. N-ai întrebat nici măcar dacă a mâncat ceva.
— Tată, nu începe! Am avut o seară importantă. Știi cât contează relațiile pentru serviciul meu?
— Și noi cât contăm?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi s-a auzit vocea Denisei:
— Radu, spune-i să nu uite actele! Dacă pierdem programarea, ne încurcă toate planurile!
Ilie a închis telefonul.
Marioara îl privea cu ochii umezi.
— Ce facem acum?
Bătrânul a pus plicul pe masă.
— Pentru prima dată, Marioaro, cred că trebuie să ne gândim și la noi.
În zilele următoare, au rămas la Florin.
Ilie a descoperit că fostul lui ucenic avea un mic spațiu închiriat unde repara mobilă după programul de șofer.
Într-o după-amiază, Florin l-a dus să-l vadă.
Atelierul era înghesuit, cu două bancuri de lucru și câteva scule vechi.
— Aș vrea să fac mobilier la comandă, a spus Florin. Am clienți care mă întreabă, dar nu am bani pentru utilaje și un spațiu mai mare.
Ilie a trecut mâna peste o bucată de stejar.
— Lemnul bun îl recunoști după fibră, Florine. Nu după preț.
— Asta m-ați învățat dumneavoastră.
Au lucrat împreună câteva ore la repararea unei mese.
Marioara îi privea din ușă.
Nu-l mai văzuse pe Ilie atât de fericit de ani întregi.
În seara aceea, bătrânul i-a spus soției:
— Marioaro, dacă tot am vândut pământul, poate ar trebui să facem ceva bun cu banii.
— La ce te gândești?
— Să investim într-un atelier. Eu știu meserie, Florin are clienți și cunoaște piața de aici.
Marioara l-a privit lung.
— Și Radu?
— Radu are serviciu, sănătate și o familie. Noi i-am oferit ajutorul, dar nu suntem obligați să ne dăm toate economiile unor oameni care ne-au lăsat noaptea pe drumuri.
Au discutat cu Florin, apoi cu un contabil și un specialist în înființarea firmelor din Marea Britanie.
Ilie a decis să investească 30.000 de euro, echivalentul în lire sterline, într-o firmă de mobilier la comandă, cu un acord scris care îi stabilea participația și drepturile. Restul banilor au rămas economii pentru el și Marioara.
Florin a acceptat cu greu.
— Nene Ilie, nu vreau să credeți că profit de dumneavoastră.
— Tocmai de aceea facem totul cu acte, băiete. Eu nu-ți dau banii de milă. Investesc într-o meserie pe care o cunosc.
Înainte să se întoarcă în România, Ilie și Marioara s-au întâlnit cu Radu și Denisa.
Fiul lor a venit furios.
— Cum adică nu ne mai dați avansul? Noi ne-am făcut planuri!
Ilie l-a privit calm.
— Și noi ne făcuserăm planuri. Credeam că venim să ne vedem copilul, nu doar să semnăm acte la bancă.
Denisa a intervenit:
— Dar casa aceea era o ocazie! Acum pierdem totul!
Marioara a ridicat capul.
— Denisa, mamă, noi am venit cu două sacoșe de mâncare pentru voi. Tu ne-ai lăsat pe aeroport fiindcă ți-era rușine cu borcanele noastre.
— Nu era vorba de rușine! Aveam o cină importantă!
— Și noi eram importanți, a spus Ilie. Sau așa am crezut.
Radu a încercat să-l convingă să se răzgândească.
— Tată, nu poți să dai banii unui străin!
— Florin nu este străin. L-am cunoscut când era copil. Dar nici asta nu contează cel mai mult. Am hotărât să investesc într-o afacere, nu să dau banii fără să știu ce se întâmplă cu ei.
Denisa s-a ridicat.
— Atunci să nu vă mai așteptați să vă ajutăm la bătrânețe!
Ilie a privit-o fără să clipească.
— Dacă ajutorul vostru începe cu abandonarea noastră într-un aeroport, prefer să ne descurcăm singuri.
A doua zi, bătrânii s-au întors în România.
Florin i-a dus la aeroport, le-a cărat bagajele și le-a cumpărat ceva de mâncare pentru drum.
Marioara a păstrat borcanele rămase în sacoșă.
— Le duc acasă, Florine. Măcar nu s-au spart.
— Data viitoare să aduceți mai multe, tanti Marioara. Alina deja întreabă când mai faceți zacuscă.
Au râs cu toții.
O lună mai târziu, atelierul lui Florin funcționa într-un spațiu mai mare, cu utilaje noi și câțiva angajați.
Ilie participa de la distanță la deciziile importante și urma să vină periodic în Anglia, pentru perioade scurte de lucru și instruire, în condițiile legale aplicabile.
Într-o dimineață, Florin a primit o comandă pentru mobilierul unei case renovate.
Clientul era chiar directorul firmei la care lucra Radu.
Când șeful i-a arătat fotografiile mobilierului comandat și numele atelierului, Radu a rămas nemișcat.
— Florin Dumitrescu? a întrebat el.
— Da. Un tâmplar român foarte bun. Tocmai și-a extins afacerea. Are și un asociat cu experiență din România, un domn Ilie.
Radu a simțit cum i se strânge stomacul.
În seara aceea, și-a sunat tatăl.
— Tată… am auzit de atelier.
— Da, băiete. Merge bine.
— Chiar ai devenit asociat?
— Da. Și sunt mândru de asta.
Radu a tăcut.
— Tată, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat la aeroport.
Ilie a privit spre Marioara, care pregătea legume în bucătăria lor din Buzău.
— Mă bucur că îți pare rău. Dar mama ta a plâns toată noaptea aceea. Dacă vrei să îndrepți ceva, începe prin a o suna pe ea. Nu pentru bani. Doar ca să o întrebi ce mai face.
După ce a închis, Ilie s-a așezat lângă soția lui.
Marioara a pus pe masă un borcan de zacuscă.
— Mai vrei o felie de pâine, Ilie?
Bătrânul a zâmbit.
— Vreau, Marioaro. Și să știi că, la următorul drum în Anglia, luăm iar borcane.
— Dar dacă nu ne primesc în mașină?
Ilie a râs.
— Florin ne primește. Și de data asta știm exact la cine mergem.