Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nelu a rămas nemișcat în fața bărbatului care tocmai îl recunoscuse.
— Ne cunoaștem? a întrebat el încet.
Bărbatul de 48 de ani a izbucnit într-un râs emoționat.
— Cum să nu te cunosc, Nelule? Sunt Cristian Dumitrescu! Am jucat împreună la naționala de tineret! Tu erai fundașul care nu lăsa pe nimeni să treacă!
Nelu a făcut un pas înapoi.
— Cristi? Tu ești?
Cei doi s-au îmbrățișat.
Daniel privea nedumerit.
— Tată, ai jucat la națională?
Nelu a zâmbit stânjenit.
— Demult, băiete. Înainte să te naști.
Cristian s-a întors spre copil.
— Tatăl tău a fost unul dintre cei mai buni fundași cu care am jucat. La douăzeci de ani avea oferte de la cluburi mari. Dacă nu se accidenta…
Nelu l-a întrerupt.
— Lasă, Cristi. A trecut.
— Nu, Nelule. Nu a trecut. Eu încă îmi amintesc accidentul acela. Ți-ai rupt genunchiul într-un meci de pregătire și n-ai mai putut reveni la nivelul de atunci.
Bogdan, care se apropiase între timp, a privit neîncrezător.
— Stați puțin! Dumneavoastră cine sunteți?
— Cristian Dumitrescu. Colaborez cu o academie de fotbal din Italia și urmăresc turneul pentru a identifica tineri jucători.
Bogdan și-a schimbat imediat tonul.
— Încântat! Eu sunt sponsorul academiei. Fiul meu joacă atacant.
Cristian a privit spre Daniel.
— Și băiatul acesta?
— Nu este în lot, a răspuns Bogdan repede.
Adrian, antrenorul, s-a apropiat.
— Ba este cel mai bun marcator al nostru. L-am exclus din cauza unei decizii pe care acum încerc să o îndrept.
Cristian și-a încrucișat brațele.
— Din ce motiv?
Nelu a răspuns înaintea tuturor.
— Pentru că lucrez la salubrizare.
S-a făcut liniște.
Cristian l-a privit pe Bogdan.
— Poftim?
— A fost o neînțelegere, a murmurat sponsorul. Eu doar am cerut disciplină și o imagine potrivită pentru academie.
— Imagine potrivită? a repetat Cristian. Ce legătură are meseria tatălui cu talentul copilului?
Bogdan n-a răspuns.
Cristian s-a întors spre Nelu.
— Și tu? De ce nu mi-ai spus că ai un băiat care joacă fotbal?
— N-am mai ținut legătura cu lumea fotbalului. După accident am avut ani grei. Am lucrat unde am găsit. Acum strâng gunoiul de pe străzi și îmi cresc copilul.
— Și ți-e rușine?
Nelu a ridicat capul.
— Niciodată. Dar nu vreau să sufere Daniel pentru munca mea.
Cristian i-a pus mâna pe umăr.
— Atunci hai să vedem ce știe băiatul pe teren.
Adrian a discutat cu organizatorii. Cum lotul definitiv nu fusese încă închis, Daniel a putut fi înscris regulamentar înaintea următorului meci.
Rareș a alergat spre prietenul lui.
— Ai venit!
— Am venit, a răspuns Daniel.
— Atunci jucăm împreună!
Bogdan a încercat să-și cheme fiul deoparte.
— Rareș, trebuie să discutăm.
Băiatul l-a privit serios.
— Tată, eu vreau să joc cu Daniel. Dacă suntem o echipă, trebuie să fim toți.
Bogdan a rămas lângă gard, fără să mai spună nimic.
În meciul următor, Daniel a intrat pe teren cu ghetele lui vechi, lipite cu bandă adezivă.
Nelu privea din tribună, cu mâinile strânse.
În minutul douăzeci, Rareș a recuperat o minge și i-a pasat lui Daniel.
Băiatul a driblat un adversar, a intrat în careu și a înscris.
Rareș a alergat primul să-l îmbrățișeze.
— Ți-am spus că fără tine nu putem!
Cristian urmărea atent, notând într-un carnețel.
Daniel a mai oferit o pasă decisivă, iar echipa a câștigat cu 2-1.
La final, Cristian i-a chemat pe Nelu și pe Adrian.
— Băiatul are talent, dar mai ales vede jocul foarte bine. Asta nu se învață ușor.
Nelu a zâmbit.
— Muncește mult. În fiecare seară ieșim să ne antrenăm.
— Tu îl pregătești?
— Îi arăt ce mai țin minte.
Cristian a râs.
— Nelule, tu ai uitat mai mult fotbal decât știu unii antrenori!
Apoi a devenit serios.
— Vreau să vă propun ceva. Academia cu care colaborez organizează un program de pregătire în Italia pentru copii talentați. Daniel poate participa la selecția finală pentru o bursă sportivă.
Nelu a rămas fără cuvinte.
— Dar noi nu ne permitem deplasarea…
— Dacă trece selecția, programul acoperă pregătirea, cazarea și cheltuielile prevăzute în bursă. Până atunci, vă ajut să pregătiți dosarul și să înțelegeți condițiile.
Daniel a privit spre tatăl lui.
— Tată, pot să încerc?
Nelu l-a strâns în brațe.
— Sigur că poți, băiete.
În următoarele săptămâni, Daniel a participat la evaluări sportive și medicale, însoțit de tatăl său. Au discutat și cu reprezentanții academiei despre școală, siguranță și condițiile de pregătire pentru un copil de unsprezece ani.
La final, Daniel a fost acceptat într-un program de dezvoltare sportivă din Italia, cu bursă și continuarea studiilor asigurată potrivit vârstei lui.
Dar surpriza cea mare a venit pentru Nelu.
Cristian l-a chemat la o discuție separată.
— Nelule, am vorbit cu directorul academiei. Avem nevoie de un antrenor care să lucreze cu grupa mică. Cineva care știe fotbal, dar și ce înseamnă să crești un copil cu răbdare.
Nelu l-a privit neîncrezător.
— Eu? N-am mai antrenat niciodată oficial.
— Știu. De aceea îți propunem să începi ca antrenor asistent, să urmezi cursurile necesare și să lucrezi sub coordonarea unui antrenor licențiat.
Nelu și-a dus mâna la ochi.
— Cristi, eu de douăzeci de ani n-am mai îndrăznit să visez la fotbal.
— Atunci poate a venit timpul să începi din nou.
Înainte de plecare, Nelu s-a dus la sediul firmei de salubrizare.
Șeful lui l-a ascultat, apoi i-a strâns mâna.
— Să nu-ți fie rușine niciodată că ai lucrat aici, Nelule.
— Nu mi-a fost, domnule. Și nici n-o să-mi fie.
Între timp, la academia din Pitești, situația se schimbase.
Mai mulți părinți aflaseră de incidentul cu Daniel. Conducerea a decis să încheie colaborarea cu Bogdan, iar antrenorul Adrian și-a recunoscut public greșeala.
Rareș a cerut să se transfere la o altă echipă locală.
— Tată, vreau să joc unde nu contează ce meserie au părinții.
Bogdan a încercat să-l convingă să rămână, dar băiatul nu s-a răzgândit.
La noul club, echipamentele erau vechi, iar părinții strângeau bani pentru mingi și tricouri.
Într-o zi, Bogdan a venit la antrenament cu mai multe cutii.
— Am cumpărat echipamente pentru toată echipa, i-a spus antrenorului.
Bărbatul l-a privit prudent.
— Cu ce condiții?
Bogdan a rămas tăcut o clipă.
— Fără condiții. Vreau doar să-mi văd fiul jucând.
Antrenorul a acceptat donația, dar i-a spus limpede că aceasta nu îi oferea niciun drept asupra selecției copiilor.
Bogdan a încuviințat.
Pentru prima dată, a stat la marginea terenului fără să dea ordine.
Câteva luni mai târziu, Nelu și Daniel au plecat în Italia.
În prima zi la academie, băiatul a primit un echipament nou, cu numele lui pe spate.
A alergat spre tatăl său.
— Tată, uite! Nu mai trebuie să-mi lipesc ghetele!
Nelu a zâmbit și l-a îmbrățișat.
— Să nu uiți niciodată ghetele acelea, Daniel.
— De ce?
— Pentru că ele te-au adus până aici. Nu cele noi.
În seara aceea, după primul antrenament, Nelu a primit un mesaj de la Rareș.
Era o fotografie cu echipa lui din Pitești, îmbrăcată în echipamente noi.
Sub fotografie scria:
“Daniel, când vii acasă, facem meci! Tata a zis că de data asta stă cuminte în tribună.”
Nelu i-a arătat mesajul fiului său.
Daniel a râs.
— Tată, crezi că domnul Bogdan chiar s-a schimbat?
Nelu a privit spre terenul luminat, unde copiii încă alergau după minge.
— Nu știu, băiete. Oamenii se schimbă greu. Dar dacă a început să înțeleagă că fotbalul nu se cumpără, poate mai are o șansă.
Daniel și-a luat mingea și a alergat spre colegii lui.
Iar Nelu, fostul fundaș care crezuse că fotbalul rămăsese pentru totdeauna în trecut, a intrat pe teren cu fluierul de antrenor la gât.
Nu mai avea nevoie să demonstreze nimănui cât valorează.
Fiul lui știa deja.