Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai a strâns telefonul în mână, încercând să înțeleagă ce tocmai auzise.
— Unchiule Vasile, cum adică veniți să luați banii înapoi? Sunt darul pentru Ștefan!
— Lasă explicațiile, băiete! Am nevoie de ei mâine dimineață. Nu puneți mâna pe niciun euro!
— Dar ieri v-ați lăudat în fața tuturor că ne-ați dat cinci mii!
— Și v-am dat! Numai că acum am nevoie de ei. Ce, nu pot să-mi cer banii înapoi de la propria familie?
Mihai a rămas câteva clipe tăcut.
— Mâine discutăm. Dar să știți că nu mi se pare normal.
A închis telefonul și s-a întors spre Ana.
Soția lui stătea pe marginea patului, cu scrisoarea bunicii în mâini și cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Mihai, citește asta. Te rog.
Bărbatul a luat foaia.
Scrisul Ilenei era tremurat, dar fiecare cuvânt fusese așezat cu grijă.
“Dragii mei Ana și Mihai,
Eu nu am bani mulți și nici nu știu cât se obișnuiește să se dea la un botez. Dar de douăzeci de ani pun deoparte câte puțin din pensia mea. La început am strâns pentru Ana, să aibă bani de școală. Când ea a crescut și s-a descurcat, am continuat să economisesc pentru copilul pe care îl va avea într-o zi.
Acum, că s-a născut Ștefan, vreau ca banii aceștia să fie pentru învățătura lui. Să nu fie nevoit să renunțe la facultate fiindcă nu are cu ce plăti cărțile, chiria sau drumul.
Vă las documentul pentru economiile pe care le-am pus deoparte. Mergeți la bancă să facem toate actele necesare, ca banii să fie păstrați pentru el.
Să-i spuneți, când va fi mare, că străbunica lui n-a avut avere, dar a vrut să-i lase o șansă.
Cu drag, bunica Ileana.”
Mihai a lăsat scrisoarea jos.
— Doamne, Ana… și noi am lăsat-o să plece plângând.
Ana a desfăcut documentul bancar.
Era un libret vechi de economii, însoțit de o situație recentă a contului deschis pe numele Ilenei. Bătrâna pregătise transferul economiilor într-un cont destinat lui Ștefan, cu ajutorul Anei și al băncii.
Suma economisită ajunsese la 68.400 de lei.
Ana și-a acoperit gura cu palma.
— Șaizeci și opt de mii patru sute de lei… Din pensia ei!
Mihai a privit-o neîncrezător.
— Și unchiul Vasile a împins-o din fotografie pentru că plicul părea prea subțire.
În dimineața următoare, la ora nouă, Vasile a apărut în curte.
Nu mai purta costumul lucios, ci o geacă veche și avea fața obosită.
— Hai, Mihai, adu plicul. Trebuie să plec.
Mihai stătea lângă Ana, la intrarea în casă.
— Înainte să vi-l dau, vreau să știu de ce îl cereți înapoi.
Vasile a oftat.
— Am împrumutat banii de la un cunoscut. Trebuia să-i dau înapoi luni. Am vrut să fac și eu o impresie bună la botez.
Ana l-a privit uluită.
— Ați împrumutat cinci mii de euro doar ca să vă lăudați?
— Ce era să fac? Să vin cu cinci sute de lei și să râdă lumea de mine?
Mihai a făcut un pas spre el.
— Dar dumneavoastră ați râs de bunica Ileana! Ați împins-o din fotografia copilului nostru!
— Hai, măi, că n-am omorât pe nimeni! Am glumit!
Ana a ridicat vocea.
— Nu a fost nicio glumă! Bunica a plecat acasă plângând!
Vasile a întins mâna.
— Bine, bine! Îmi pare rău. Acum dați-mi banii!
Mihai i-a adus plicul, încă nedesfăcut de la numărătoarea din noaptea precedentă, și i l-a întins.
— Poftiți. Sunt toți cei cinci mii de euro. Nu vrem un dar pe care ni-l cereți înapoi a doua zi.
Vasile l-a luat repede.
— Așa, vezi? Se poate discuta omenește.
Dar Ana l-a oprit înainte să plece.
— Unchiule Vasile, mai este ceva ce trebuie să aflați.
A scos scrisoarea bunicii.
— Știți ce era în plicul acela subțire pentru care ați umilit-o?
Vasile a ridicat din umeri.
— Ce să fie? O felicitare?
— Economii de 68.400 de lei, strânse în douăzeci de ani pentru viitorul lui Ștefan.
Bărbatul a rămas nemișcat.
— Cât?
— Ați auzit bine. Bunica a economisit din pensia ei, leu cu leu, pentru ca strănepotul să poată merge la facultate.
Vasile a privit plicul cu euro din mâna lui.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
În după-amiaza aceea, Mihai și Ana i-au chemat pe nași și pe părinții lor pentru o discuție.
Nu au organizat un scandal. Au vrut doar ca familia să știe de ce fotografia oficială de la botez nu fusese făcută așa cum trebuia.
Ana a citit scrisoarea bunicii, cu acordul acesteia, apoi a povestit cum Vasile își ceruse darul înapoi.
Nașa a început să plângă.
— Doamne, ce femeie! Și noi am lăsat-o să stea singură la capătul mesei…
Gheorghe, fratele lui Vasile, și-a acoperit fața cu mâinile.
— Mi-e rușine că n-am intervenit când a împins-o.
Mihai a privit spre tatăl său.
— Și mie. De aceea vreau să îndreptăm măcar ce se mai poate.
A doua zi, fotograful a fost chemat din nou.
De data aceasta, nu în curtea cu cortul alb, ci în grădina mică a Ilenei, lângă casa ei bătrânească.
Ana i-a îmbrăcat lui Ștefan un costumaș alb, iar Mihai a adus un scaun pentru străbunică.
— Bunico, astăzi dumneavoastră stați în mijloc.
Ileana a zâmbit stânjenită.
— Eu? Dar sunt bătrână, mamă. Stați voi, tinerii.
Ana i-a luat mâinile.
— Tocmai de aceea. Pentru că dumneavoastră sunteți rădăcina familiei noastre.
Au așezat-o pe scaun, iar Ana i l-a pus pe Ștefan în brațe.
Copilul a prins cu degetele lui mici marginea basmalei negre.
Ileana a început să râdă.
— Uite-l, dragul străbunicii! Parcă știe că facem poză!
Fotograful a ridicat aparatul.
— Toată lumea pregătită?
Mihai a privit spre poartă.
Vasile nu fusese invitat.
— Suntem toți cei care trebuie să fim, a răspuns el.
Fotografia a fost făcută în lumina blândă a după-amiezii.
În mijloc era Ileana, cu strănepotul în brațe, înconjurată de Ana, Mihai și ceilalți membri ai familiei.
Câteva zile mai târziu, Ana a mers cu bunica la bancă pentru a face demersurile necesare păstrării economiilor pentru Ștefan.
Ileana a semnat documentele cu mâna tremurândă.
— Să aibă copilul carte, mamă. Asta vreau.
Ana a îmbrățișat-o.
— O să-i spunem mereu cine a avut grijă de viitorul lui.
Fotografia nouă a fost înrămată și așezată în sufrageria familiei.
Iar când Ștefan avea să crească, părinții lui urmau să-i povestească despre ziua în care un om s-a lăudat cu un plic gros, iar o bătrână cu un plic subțire le-a arătat tuturor cât valorează, de fapt, dragostea.