Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Paul și-a privit tatăl, care stătea nemișcat lângă ușa casei.
— Ce trebuie să văd, tată? Spune-mi odată unde sunt banii!
Dumitru a intrat în sufragerie și s-a întors cu o mapă neagră. A scos din ea un contract și câteva extrase bancare.
— Mașina din curte, Paule. Trebuie să vezi cum am plătit-o.
Gherghina a încercat să-i smulgă documentele.
— Dumitre, ți-am spus să nu te amesteci!
Bărbatul i-a dat mâna la o parte.
— Destul, Gherghina! Am tăcut aproape un an. Acum e vorba de nepoata noastră!
Paul a luat contractul.
Mașina fusese cumpărată cu 96.000 de lei, la trei luni după nuntă. Din extrase reieșea că 80.000 de lei proveniseră dintr-un depozit deschis de Gherghina imediat după petrecere.
— Optzeci de mii? a întrebat Paul. Din banii noștri?
Dumitru a încuviințat.
— Eu am crezut că mama ta v-a cerut voie să folosim o parte din ei. Mi-a spus că ați hotărât împreună să ne ajutați să schimbăm mașina.
Bianca a simțit că nu mai poate respira.
— Noi n-am hotărât nimic! Ne-a spus că îi păstrează în siguranță!
Paul a întors următoarea pagină.
— Și restul de 32.000 de lei?
Gherghina s-a așezat brusc pe canapea.
— Am avut cheltuieli! Am plătit oameni, am cumpărat lucruri pentru casă, am achitat niște datorii!
— Cu banii copilului meu? a întrebat Paul.
— Nu erau banii copilului! Erau darurile de la nuntă!
Bianca a făcut un pas înainte, ținând-o pe Ilinca la piept.
— Darurile noastre, doamnă Gherghina. Banii pe care ni i-au dat oamenii ca să începem o familie.
Soacra a izbucnit:
— Eu v-am crescut, eu v-am ajutat! Acum mă tratați ca pe o hoață?
Paul a ridicat vocea pentru prima dată.
— Mamă, ai luat 112.000 de lei fără acordul nostru, ne-ai mințit un an și acum fetița mea are nevoie de o operație! Cum ai vrea să numesc asta?
Gherghina a început să plângă.
— Nu știam că o să se îmbolnăvească!
— Nici noi! a răspuns Bianca. Tocmai de aceea aveam nevoie de economii!
Dumitru s-a apropiat de fiul lui.
— Paule, eu am semnat contractul mașinii. O vindem. Nu vreau să rămână niciun leu din banii voștri la noi.
Gherghina a sărit în picioare.
— Nu vinzi nimic! Mașina este și a mea!
— Atunci să hotărâm ce preț are sănătatea nepoatei noastre, a spus Dumitru.
În seara aceea, Paul a plecat împreună cu Bianca fără să mai accepte vreo promisiune.
A doua zi, a convocat o discuție la casa părinților, în prezența nașilor și a surorii sale, care știau despre darurile de nuntă.
A pus pe masă fotografiile plicurilor, lista sumelor și facturile achitate pentru petrecere.
— Nu am venit să vă fac de râs, le-a spus părinților. Am venit pentru că un an întreg am crezut că banii noștri sunt păstrați pentru noi. Acum vreau să știe toată familia adevărul.
Nașa, o femeie de cincizeci și doi de ani, a privit lista.
— Eu am numărat plicurile cu Bianca. Suma este corectă. Iar restaurantul fusese achitat integral înainte să plecăm.
Gherghina și-a coborât ochii.
Paul s-a întors spre ea.
— Mamă, vreau banii înapoi. Nu luna viitoare. Avem nevoie de ei pentru Ilinca.
— Nu pot să-i scot din pământ!
— Atunci vindem mașina și stabilim în scris cum ne restituiți diferența.
Dumitru a încuviințat.
— Așa vom face.
După câteva zile, mașina a fost pusă la vânzare.
Au găsit un cumpărător care a oferit 86.000 de lei. Dumitru a completat suma cu economiile rămase, iar pentru diferență a semnat împreună cu Gherghina un angajament de restituire.
Paul a primit prima tranșă înainte de plecarea la Viena.
Între timp, Bianca nu a așteptat doar banii socrilor. A discutat cu medicii despre documentele necesare pentru tratamentul în străinătate și despre posibilitățile de decontare.
După evaluarea dosarului, o parte importantă a costurilor medicale a putut fi acoperită prin procedurile aplicabile, dar familia avea în continuare nevoie de bani pentru transport, cazare și cheltuieli neprevăzute.
Când au ajuns la Viena, Ilinca avea aproape un an.
Bianca a ținut-o în brațe până în dimineața operației.
Înainte să fie preluată de personalul medical, fetița i-a prins degetul cu mâna ei mică.
— Mami e aici, iubita mea, a șoptit Bianca. Te aștept.
Paul stătea lângă ea, cu ochii roșii.
— O să fie bine, Bianca.
— Mi-e atât de frică…
El a îmbrățișat-o.
— Știu. Și mie.
Intervenția a durat câteva ore.
Când medicul a ieșit să discute cu ei, Bianca s-a ridicat atât de repede încât aproape și-a pierdut echilibrul.
— Fetița noastră?
— Operația a decurs conform planului. Urmează o perioadă importantă de supraveghere și recuperare, dar rezultatul imediat este încurajator.
Bianca a izbucnit în plâns.
Paul și-a acoperit fața cu palmele.
Pentru prima dată după multe luni, au simțit că pot respira.
Au urmat zile grele, cu monitorizare atentă și multe emoții. Dar Ilinca s-a recuperat treptat, iar medicii le-au permis să se întoarcă acasă cu un program strict de controale.
Când au ajuns în Arad, Gherghina îi aștepta în fața blocului.
Avea în mână o jucărie și un buchet de flori.
— Paule, pot să-mi văd nepoata?
Paul a privit-o pe Bianca.
— O poți vedea câteva minute. Dar trebuie să înțelegi că lucrurile nu mai sunt ca înainte.
Gherghina a început să plângă.
— Sunt mama ta!
— Știu. Dar Bianca este soția mea, iar Ilinca este copilul nostru. De acum înainte, nimeni nu mai hotărăște în locul nostru.
Bianca a lăsat-o să privească fetița, dar nu i-a dat-o în brațe.
— Doamnă Gherghina, nu vreau să vă pedepsesc. Dar nici nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Soacra a plecat cu florile în mână.
În lunile următoare, Dumitru a achitat și restul banilor, conform înțelegerii. Gherghina nu și-a cerut niciodată iertare fără să adauge că și ea făcuse sacrificii pentru familie.
Paul a încetat să mai discute cu ea despre bani sau despre deciziile lor.
Doi ani mai târziu, Bianca a născut un băiețel sănătos, pe care l-au numit Ștefan.
La botez au fost invitați nașii, rudele apropiate și câțiva prieteni.
Dumitru a venit, dar Gherghina nu a primit invitație.
Când l-a întrebat pe Paul de ce, el i-a răspuns:
— Mamă, la nunta noastră ai spus că noi cheltuim banii pe prostii. La botezul fiului meu vreau lângă noi oameni care respectă familia pe care am construit-o.
— Mă pedepsești toată viața pentru o greșeală?
— Nu. Dar încrederea nu se întoarce doar fiindcă ai restituit ce nu trebuia să iei.
În ziua botezului, Bianca o ținea pe Ilinca de mână, iar Paul îl avea pe Ștefan în brațe.
Fetița, acum sănătoasă și plină de energie, alerga printre rude și râdea.
Bianca și-a privit soțul.
— Îți amintești noaptea nunții?
Paul a încuviințat.
— Îmi amintesc. Și îmi pare rău că atunci te-am lăsat singură.
— Important este că atunci când a contat cu adevărat, ai fost lângă noi.
Paul i-a sărutat fruntea.
Pe masa de la botez nu exista nicio sacoșă în care cineva să strângă darurile fără acordul părinților.
De data aceasta, Bianca și Paul hotărau împreună ce era mai bine pentru copiii lor.
Iar Gherghina învățase, prea târziu, că poți cumpăra o mașină cu banii altora, dar nu poți cumpăra înapoi încrederea pe care ai distrus-o.