Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Judecătorul a ridicat una dintre hotărârile aflate în dosarul adus de Lucia și l-a privit pe Costel.
— Domnule, în cererea dumneavoastră susțineți că v-ați îndeplinit obligațiile părintești atât cât v-au permis posibilitățile materiale. Cum explicați faptul că există mai multe dosare de executare silită pentru pensia de întreținere neachitată?
Costel și-a dres glasul.
— Am avut perioade grele, domnule judecător. Am fost fără serviciu, am avut probleme…
— Timp de șaptesprezece ani?
— Nu chiar tot timpul. Am mai trimis bani când am putut.
Lucia s-a ridicat.
— Vă rog să-mi permiteți să prezint situația plăților.
Judecătorul i-a încuviințat cererea.
Femeia a scos din mapă un tabel întocmit pe ani, însoțit de documentele executorului judecătoresc și de extrasele bancare.
— În toți acești ani, domnul Costel nu a achitat voluntar pensia de întreținere stabilită pentru fiul nostru. Au existat doar câteva sume mici recuperate prin executare silită. Nici măcar acelea nu au fost trimise din inițiativa lui.
Costel a început să se agite.
— Nu e adevărat! I-am dat bani și în mână!
— Când? a întrebat judecătorul.
— Nu mai țin minte exact.
— Aveți dovezi sau puteți indica împrejurările acestor plăți?
Bărbatul a tăcut.
Lucia a deschis un alt dosar.
— Mai sunt și scrisorile pe care i le-am trimis. Îl rugam să vină măcar de ziua copilului. Unele s-au întors nedeschise.
Apoi a prezentat mesajele.
Judecătorul a citit unul dintre ele.
“Nu e copilul meu. Descurcă-te singură!”
Costel și-a coborât privirea.
— Eram nervos când am scris.
— Dar ați contestat vreodată legal paternitatea? a întrebat judecătorul.
— Nu.
— Și ați încercat ulterior să reluați legătura cu fiul dumneavoastră?
Costel n-a răspuns.
Matei stătea drept, cu mâinile împreunate.
Când i s-a dat cuvântul, a vorbit fără să ridice vocea.
— Domnule judecător, nu vreau să mă răzbun pe tatăl meu. Dar sunt student, muncesc câteva ore pe zi și încă locuiesc cu mama. Banii pe care îi câștig îmi ajung cu greu pentru facultate și cheltuielile de acasă.
A făcut o pauză.
— Când eram mic, mama mergea la serviciu și bolnavă, fiindcă nu avea cine să ne ajute. Eu am crescut așteptând un tată care nu venea niciodată. Acum mă vede pentru prima dată după șaptesprezece ani și îmi cere bani.
Costel a intervenit:
— Eu nu cer decât ce mi se cuvine! Sunt tatăl lui!
Judecătorul i-a cerut să nu întrerupă.
Au fost analizate și documentele medicale și financiare depuse de Costel. Acestea arătau că avea probleme de sănătate și venituri reduse, dar nu schimbau istoricul obligațiilor sale față de copil.
Instanța a luat în considerare și faptul că Matei își continua studiile și nu dispunea de mijloace suficiente pentru a întreține o altă persoană.
La finalul dezbaterilor, judecătorul a anunțat că hotărârea urma să fie pronunțată la termenul stabilit.
Costel a ieșit pe hol bombănind.
— Credeți că ați câștigat cu hârtiile alea? Mai vedem noi!
Lucia n-a răspuns.
Matei și-a luat mama de braț.
— Hai acasă, mamă.
Au urmat câteva săptămâni de așteptare.
În ziua pronunțării, Matei era la facultate când a primit vestea de la avocat.
Cererea lui Costel fusese respinsă.
Instanța reținuse, între altele, că tatăl se sustrăsese grav și îndelungat de la îndeplinirea obligațiilor părintești și că fiul nu avea resursele necesare pentru a-i asigura întreținerea solicitată.
Hotărârea putea fi atacată potrivit legii, dar pentru Matei era prima dată când simțea că cineva îi ascultase povestea până la capăt.
A sunat-o imediat pe Lucia.
— Mamă, am câștigat.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Slavă Domnului, băiatul meu…
— Nu mai trebuie să-ți faci griji.
— Eu nu pentru bani îmi făceam griji, Matei. Mi-era teamă să nu te rănească iar.
Câteva zile mai târziu, Matei și Lucia au mers la judecătorie pentru a ridica documentele necesare.
Pe hol l-au întâlnit pe Costel, care venise să discute cu avocatul său.
Bărbatul i-a privit cu ură.
— Să fii mândru de tine! Ți-ai lăsat tatăl fără ajutor!
Matei s-a oprit.
A scos din geantă un plic alb și i l-a întins.
— Am ceva pentru dumneavoastră.
Costel l-a smuls imediat.
— În sfârșit ți-a venit mintea la cap!
A desfăcut plicul.
Era gol.
L-a întors, l-a scuturat și a privit nedumerit spre băiat.
— Ce-i bătaia asta de joc?
Matei l-a privit drept în ochi.
— Exact cât mi-ai dat tu în șaptesprezece ani.
Costel a rămas cu plicul în mână.
— Ești un nerecunoscător!
— Nu. Sunt fiul care te-a așteptat degeaba. Dar nu te mai aștept.
Lucia și-a șters discret o lacrimă.
Matei a continuat:
— Dacă într-o zi vei vrea să vorbim ca doi oameni, fără amenințări și fără bani, poate te voi asculta. Dar nu voi plăti ca să am un tată.
Apoi a plecat împreună cu mama lui.
În lunile următoare, Matei și-a continuat studiile. A obținut un loc într-un program Erasmus, pentru un semestru la o universitate parteneră din străinătate.
Înainte de plecare, a făcut un lucru despre care nu i-a spus nimic lui Costel.
Din economiile strânse din bursele de merit primite până atunci, a donat 6.000 de lei centrului de zi din Bacău unde își petrecuse o parte din copilărie.
Nu era bursa destinată mobilității Erasmus, de care avea nevoie pentru cheltuielile de studiu, ci suma pe care reușise să o economisească în timp.
— De ce vrei să ne dai atâția bani? l-a întrebat directoarea centrului.
Matei a zâmbit.
— Pentru că aici am primit o masă caldă când mama nu avea bani. Și pentru că vreau ca alți copii să nu se simtă singuri.
Centrul a folosit donația pentru rechizite, haine de iarnă și sprijin educațional.
Povestea a ajuns într-un ziar local, care a publicat un articol despre studentul crescut de o mamă singură și despre gestul lui de recunoștință.
Costel a citit articolul într-o dimineață, pe telefonul unui cunoscut.
A văzut fotografia lui Matei, zâmbind lângă copiii de la centru.
— A dat șase mii de lei unor străini? a murmurat.
Bărbatul de lângă el i-a răspuns:
— Nu erau străini. Erau oamenii care l-au ajutat când avea nevoie.
Costel n-a mai spus nimic.
În aceeași seară, Matei își pregătea bagajele pentru plecare.
Lucia îi împăturea o cămașă și încerca să-și ascundă lacrimile.
— Să mă suni când ajungi, mamă.
— Te sun, a promis băiatul.
— Și să mănânci bine. Să nu stai numai cu nasul în cărți.
Matei a râs și a îmbrățișat-o.
— Mamă, știi ceva? Toată viața am crezut că îmi lipsește ceva fiindcă n-am avut tată.
Lucia l-a privit emoționată.
— Și acum?
— Acum știu că am avut un părinte care a făcut cât doi.
Femeia a izbucnit în plâns și l-a strâns la piept.
A doua zi, Matei a plecat spre aeroport cu o valiză, un rucsac și speranța unei vieți construite prin propriile puteri.
Costel rămăsese cu un plic gol și cu o hotărâre judecătorească pe care încă o putea contesta.
Dar niciun proces nu-i putea aduce înapoi cei șaptesprezece ani în care fiul lui crescuse fără el.