Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Grigore a încercat să tragă registrul spre el, dar Ecaterina și-a ținut palma pe pagina deschisă.
— Domnule Grigore, vă rog să nu închideți. Vreau să înțeleg unde au ajuns banii oamenilor.
— Nu sunteți dumneavoastră organ de control! a izbucnit bărbatul.
— Nu. Sunt proprietară în acest bloc. Și am dreptul să întreb ce s-a făcut cu banii mei.
Cristina s-a apropiat.
— Ce ați găsit, doamnă Ecaterina?
Bătrâna a arătat spre factura de 18.600 de lei.
— Aici apare o reparație a liftului, achitată integral. Dar uitați-vă la data procesului-verbal de recepție. Este aceeași zi în care firma ar fi început lucrarea.
Administratorul a privit documentele.
— Poate au terminat într-o singură zi.
— Atunci unde este dovada că liftul a fost pus în funcțiune? Și de ce avem o altă factură, de 7.400 de lei, pentru aceeași defecțiune, emisă trei săptămâni mai târziu?
Grigore s-a înroșit.
— Sunt cheltuieli tehnice! Nu aveți pregătirea necesară să le interpretați!
Ecaterina și-a scos ochelarii.
— Am fost contabil-șef patruzeci de ani la o societate din Portul Constanța. Știu să citesc o factură, domnule Grigore. Dar mai ales știu când două plăți trebuie verificate.
Cristina a fotografiat documentele, cu acordul administratorului.
— Și acum ce facem?
— Cerem o verificare independentă. Nu condamnăm pe nimeni înainte să avem toate documentele.
În seara aceea, Ecaterina a redactat o solicitare către comitetul executiv și cenzorul asociației, cerând verificarea fondului de reparații și a evidenței restanțelor.
Cristina a strâns semnături de la vecini.
În numai două zile, douăzeci și șase de proprietari au susținut convocarea unei adunări generale extraordinare.
Grigore a încercat să-i descurajeze.
— Vă lăsați manipulați de o pensionară care nu are altceva de făcut!
Dar de data aceasta nimeni nu a mai râs.
La ședință, Ecaterina a venit cu un dosar gros și cu un tabel întocmit de mână.
— Nu vreau să vă țin mult, a început ea. Vreau doar să vă arăt ce am găsit.
A pus pe masă copiile chitanțelor.
— În ultimii doi ani, mai multor proprietari li s-au trecut restanțe deși aveau plățile făcute. Majoritatea sunt persoane în vârstă, care achită numerar și păstrează chitanțele acasă.
Un pensionar de la etajul șase s-a ridicat.
— Și mie mi-au trecut 1.900 de lei datorie! Am plătit de frică încă o dată!
O femeie de la etajul doi a început să plângă.
— Eu am luat bani din pensia de medicamente ca să scap de penalități!
Grigore a lovit cu palma în masă.
— Sunt greșeli de contabilitate! Se întâmplă!
Ecaterina a încuviințat.
— O greșeală se poate întâmpla. Dar când se repetă la aceiași oameni și nu este corectată după prezentarea chitanțelor, trebuie cercetată.
Apoi a deschis un alt dosar.
— În fondul de reparații apar plăți de peste 60.000 de lei pentru lucrări despre care nu avem documente complete sau dovezi clare că au fost executate.
În sală s-a făcut liniște.
— Șaizeci de mii? a întrebat Cristina.
— Aproximativ. Suma exactă trebuie stabilită prin verificarea tuturor operațiunilor.
Grigore s-a ridicat brusc.
— Nu accept să fiu făcut hoț!
— Nici eu nu v-am numit așa, a răspuns Ecaterina. Am spus că banii trebuie justificați.
Proprietarii au votat revocarea lui Grigore din funcția de președinte și desemnarea unei conduceri interimare, potrivit procedurilor asociației.
Au hotărât și contractarea unui expert contabil independent.
În următoarele săptămâni, verificarea a scos la iveală transferuri către un cont folosit pentru cheltuieli personale, facturi fără lucrări confirmate și înregistrări de restanțe care nu corespundeau chitanțelor.
Prejudiciul stabilit prin raport a fost de 60.000 de lei.
Asociația a depus plângere și a început demersurile legale pentru recuperarea banilor.
Grigore a încercat inițial să dea vina pe administrator, dar documentele bancare și aprobările semnate au fost verificate de autorități.
În cele din urmă, printr-o înțelegere formalizată cu asociația, a restituit suma stabilită, folosind economiile și banii obținuți din vânzarea unui teren moștenit. Răspunderea pentru faptele cercetate a rămas în competența autorităților.
Între timp, toate restanțele false au fost eliminate din evidențe, iar proprietarilor care plătiseră în plus li s-au regularizat sumele.
Ecaterina a primit acasă o nouă listă de întreținere.
La rubrica restanțe apărea zero.
A privit hârtia și a zâmbit.
— Așa trebuia să fie de la început.
La următoarea adunare generală, vecinii i-au propus să candideze pentru funcția de președintă.
— Eu? La șaptezeci și șapte de ani? a întrebat ea surprinsă.
Cristina s-a ridicat.
— Tocmai dumneavoastră. Ne-ați arătat că vârsta nu înseamnă neputință și că banii noștri trebuie administrați corect.
— Dar nu pot alerga zilnic după meseriași și facturi.
— Nu trebuie să faceți totul singură, a răspuns un vecin. Avem comitet, administrator și cenzor. Vrem doar pe cineva care să nu ascundă adevărul.
Ecaterina a acceptat, cu o condiție.
— Fiecare cheltuială importantă să fie verificată, iar proprietarii să poată vedea documentele. Nu vreau să înlocuim un om care hotăra singur cu altul.
A fost aleasă prin vot.
Prima problemă pe care a pus-o pe ordinea de zi a fost liftul.
— Sunt oameni bolnavi, părinți cu copii mici și bătrâni care nu mai pot urca scările. Nu este un moft. Este o necesitate.
Au cerut oferte de la firme autorizate, au verificat contractele și au aprobat reparația din fondurile recuperate, cu păstrarea unei rezerve pentru celelalte lucrări.
După câteva săptămâni, liftul a fost repus în funcțiune în condiții de siguranță.
În ziua aceea, Cristina a venit cu fetița ei la ușa Ecaterinei.
— Doamnă președintă, veniți să facem prima cursă?
Bătrâna a râs.
— Lasă titlurile, draga mea. Spune-mi tot tanti Ecaterina.
Au coborât împreună cu liftul până la parter.
Când ușile s-au deschis, mai mulți vecini le așteptau zâmbind.
— Merge ca nou! a spus cineva.
Ecaterina a privit panoul de comandă.
— Merge cum trebuia să meargă de mult.
În aceeași perioadă, Grigore se mutase temporar într-un apartament de la etajul opt, în același bloc, după ce își vânduse locuința de la parter pentru a-și reorganiza finanțele.
În dimineața primei zile de funcționare a liftului, a coborât și el să-l folosească.
La parter, Ecaterina stătea lângă Cristina și discuta cu tehnicianul despre ultimele verificări.
Grigore s-a apropiat, evitându-i privirea.
— Bună dimineața.
— Bună dimineața, domnule Grigore, a răspuns ea.
Bărbatul a privit spre lift.
— Merge bine?
— Merge. Acum îl putem folosi cu toții.
Grigore a ezitat.
— Doamnă Ecaterina… îmi pare rău pentru ce v-am spus atunci, la ședință.
Bătrâna l-a privit câteva clipe.
— Nu mie trebuie să-mi cereți iertare doar pentru vorbe. Sunt oameni care au rămas fără bani de medicamente din cauza evidențelor false.
Grigore a lăsat capul în jos.
— Știu.
— Atunci să nu uitați.
În zilele următoare, vecinii au început să se salute altfel pe scară. Nu mai treceau nepăsători pe lângă cei care urcau greu și nu mai acceptau explicații fără documente.
Ecaterina continua să locuiască la etajul patru, în apartamentul ei modest, cu fotografii vechi și dosare ordonate pe bibliotecă.
Într-o seară, Cristina a întrebat-o:
— Tanti Ecaterina, nu v-a fost frică să vă puneți cu Grigore?
Bătrâna și-a așezat bastonul lângă fotoliu.
— Ba da, draga mea. Dar mi-a fost și mai frică să mă gândesc că, dacă eu tac, mâine o să pățească același lucru alt bătrân care nu mai are putere să se apere.
Apoi a zâmbit.
— Și să știi ceva: la șaptezeci și șapte de ani, încă pot să urc patru etaje. Dar e mult mai bine când liftul funcționează și banii sunt la locul lor.