Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu un produs în mână, privind spre Cătălin. Îmi aminteam vag de magazinul de lângă căminul studențesc, unde lucrasem câțiva ani, dar trecuseră aproape cincisprezece ani.
— Îmi pare rău, am spus. Au trecut mulți oameni pe acolo.
Cătălin a zâmbit trist.
— Eram student în anul al doilea. Într-o seară am intrat la magazin și am cerut să vorbesc cu cineva care mă putea ajuta.
Am simțit că mi se strânge inima.
Începusem să-mi amintesc.
— Aveai o geacă verde, cu fermoarul stricat?
Ochii lui s-au luminat.
— Da! Exact aceea!
Raluca se uita când la mine, când la soțul ei.
— Cătălin, ce se întâmplă? Despre ce vorbiți?
El s-a întors spre ea.
— În seara aceea, tata fusese internat de urgență. Mama mă sunase și îmi spusese că trebuie să ajung acasă cât mai repede. Nu aveam bani nici măcar pentru biletul de tren.
Mi-am amintit tânărul slab, cu ochii roșii de plâns, care stătuse aproape o jumătate de oră în fața magazinului.
— Mi-ai cerut să te las să plătești mai târziu câteva alimente, am spus.
— Da. Dar când ți-am povestit ce se întâmplase, ai scos bani din portofel.
Cătălin a privit spre Raluca.
— Mi-a dat trei sute de lei. Din salariul ei. Mi-a spus să mă duc acasă și să am grijă de tata.
Cele două prietene ale Ralucăi nu mai râdeau.
— Și i-ai dat banii înapoi? a întrebat una dintre ele.
Cătălin a clătinat din cap.
— Am încercat. M-am întors după câteva săptămâni, dar Simona nu mai lucra acolo. Am întrebat de ea, însă nimeni nu știa unde plecase.
M-am uitat la el.
— Mă mutaseră la alt magazin al firmei.
Cătălin a încuviințat.
— Am păstrat mult timp cei trei sute de lei într-un plic, sperând că o voi găsi. Mai târziu am donat suma unei familii aflate într-o situație asemănătoare, dar n-am uitat niciodată cine m-a ajutat.
Raluca a coborât privirea.
— Simona, nu mi-ai povestit niciodată asta.
Am răspuns încet:
— Nu mi s-a părut ceva despre care trebuia să mă laud.
Cătălin s-a întors spre soția lui.
— Raluca, femeia pe care tocmai ai numit-o doar casieră m-a ajutat când eram un student fără bani. Și a făcut-o fără să mă cunoască.
Raluca a încercat să zâmbească.
— Bine, dar eu doar am glumit…
— Nu, Raluca. Ai mințit că nu este sora ta.
În jurul nostru, câțiva clienți începuseră să privească.
Am simțit că mă sufoc.
— Cătălin, te rog. Sunt la serviciu.
El a înțeles imediat.
— Ai dreptate. Îmi cer scuze că am prelungit discuția aici.
Apoi s-a întors spre Raluca.
— Mergem acasă. Avem multe de vorbit.
Raluca și-a luat cumpărăturile și a plecat fără să mă privească.
Eu mi-am continuat tura.
Dar mâinile îmi tremurau atât de tare, încât colega de la casa alăturată m-a rugat să iau o pauză.
M-am dus în camera personalului și am început să plâng.
Nu pentru că Raluca avea bani și eu nu.
Ci pentru că fata pe care o crescusem aproape ca pe propriul copil ajunsese să se rușineze de mine.
În seara aceea, Cătălin m-a sunat.
— Simona, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat astăzi.
— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze.
— Știu. Dar vreau să-ți mulțumesc încă o dată pentru ce ai făcut pentru mine.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Cătălin, mă bucur că tatăl tău a fost bine.
— A trăit încă zece ani după internarea aceea. Și a apucat să mă vadă terminând facultatea.
Am simțit o bucurie sinceră.
— Atunci banii aceia au fost bine folosiți.
A urmat o pauză.
— Simona, Raluca mi-a povestit că ai renunțat la facultate ca să o crești.
Am închis ochii.
— Da.
— Și că voiai să devii contabilă.
— Așa este.
— Te-ai mai gândit vreodată să termini studiile?
Am râs trist.
— Cătălin, am patruzeci de ani. Lucrez de dimineață până seara.
— Nu te-am întrebat dacă este ușor. Te-am întrebat dacă îți mai dorești.
Am rămas tăcută.
Adevărul era că îmi doream.
Păstrasem într-un sertar carnetul vechi de studentă și câteva cursuri îngălbenite.
Uneori le răsfoiam, dar apoi îmi spuneam că timpul meu trecuse.
— Da, am răspuns. Mi-aș dori.
Cătălin a vorbit cu mine despre posibilitatea de a mă înscrie din nou la facultate, despre programele cu frecvență redusă și despre cum aș putea să-mi organizez timpul.
Nu mi-a promis că va rezolva totul în locul meu.
Mi-a spus doar că mă poate ajuta cu taxele și cu materialele de studiu, dacă accept.
La început am refuzat.
— Nu vreau să-mi fii dator pentru cei trei sute de lei.
— Nu este o datorie, Simona. Este felul meu de a ajuta un om care m-a ajutat cândva.
Am discutat mult.
În cele din urmă, am acceptat sprijinul lui pentru primul an, cu condiția să contribui și eu din economiile mele.
Între timp, Raluca nu mă sunase.
Au trecut aproape două săptămâni până când a venit la mine acasă.
Nu purta hainele elegante cu care obișnuia să iasă în oraș.
Avea ochii roșii și părea obosită.
— Simona, putem vorbi?
Am invitat-o înăuntru.
S-a așezat pe canapea și a început să plângă.
— Îmi pare rău pentru ce am făcut.
Am rămas tăcută.
— Nu știu ce a fost în capul meu. Mi-a fost rușine în fața prietenelor mele.
— De ce, Raluca?
A coborât privirea.
— Pentru că ele au familii bogate, părinți cu firme, rude cu funcții importante. Eu nu voiam să par diferită.
Am simțit un nod în gât.
— Și ai crezut că, dacă spui că nu sunt sora ta, devii mai importantă?
A început să plângă și mai tare.
— Știu că am fost îngrozitoare.
Am privit-o.
— Raluca, eu am renunțat la facultate ca tu să poți merge la școală. Nu ți-am cerut niciodată să-mi plătești înapoi anii aceia. Dar măcar să nu-ți fie rușine că sunt sora ta.
S-a ridicat și m-a îmbrățișat.
— Nu mi-e rușine cu tine, Simona. Mi-e rușine cu mine.
Am lăsat-o să plângă.
Nu am iertat-o pe loc pentru tot.
Dar am simțit că, pentru prima dată după mulți ani, vorbea sincer.
În lunile următoare, Raluca a început să mă viziteze din nou.
Nu mai venea să-mi critice hainele sau serviciul.
Uneori mă ajuta cu cumpărăturile, alteori stăteam pur și simplu la o cafea.
Cătălin și-a respectat promisiunea.
M-a ajutat să găsesc un program universitar potrivit și să verific condițiile de înscriere, deoarece studiile mele fuseseră întrerupte de foarte mult timp.
Nu am putut relua pur și simplu facultatea de unde o lăsasem.
A trebuit să mă înscriu din nou și să parcurg materiile cerute.
Dar am făcut-o.
La patruzeci și unu de ani, am intrat din nou într-o sală de curs.
Eram mai în vârstă decât majoritatea colegilor mei.
La început m-am simțit stingheră.
Dar apoi mi-am amintit de fata de douăzeci de ani care renunțase la visul ei pentru sora mai mică.
Și mi-am promis că nu voi mai renunța.
Am continuat să lucrez la supermarket, cu un program adaptat cât mi-a permis angajatorul.
Învățam seara și în weekenduri.
Au fost momente grele.
Dar Raluca mă încuraja, iar Cătălin mă ajuta uneori să înțeleg partea practică a unor cursuri.
După trei ani, am terminat facultatea.
În ziua absolvirii, am ieșit din sală cu diploma în mână și am văzut-o pe Raluca așteptându-mă cu un buchet de flori.
Lângă ea era Cătălin.
Sora mea a început să plângă.
— Simona, sunt atât de mândră de tine!
Am zâmbit.
— Și eu sunt mândră că am reușit.
Raluca m-a îmbrățișat.
— Tu m-ai ajutat să termin școala. Acum mă bucur că am putut fi lângă tine când ți-ai împlinit visul.
Cătălin ne-a făcut o fotografie.
Nu am devenit peste noapte o femeie bogată.
Dar, după absolvire, am reușit să obțin un post de contabil junior la o firmă mică.
Era un nou început, la o vârstă la care mulți mi-ar fi spus că este prea târziu.
Într-o zi, Raluca m-a invitat la o masă cu prietenele ei.
Când am intrat, una dintre femei m-a recunoscut.
Era chiar una dintre cele două care râseseră la supermarket.
Raluca s-a ridicat imediat.
M-a luat de braț și a spus:
— Vreau să v-o prezint cum trebuie. Ea este Simona, sora mea mai mare. Femeia care m-a crescut după ce ne-am pierdut părinții și datorită căreia am putut să termin școala.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu aveam nevoie să mă laude în fața tuturor.
Aveam nevoie doar să nu mă mai ascundă.
Iar în ziua aceea am înțeles că uneori oamenii au nevoie să piardă respectul cuiva drag ca să învețe cât valorează.
Eu nu mi-am regretat niciodată anii în care am muncit pentru Raluca.
Dar am învățat că dragostea pentru familie nu trebuie să însemne să renunți pentru totdeauna la propriile visuri.
Și că un om care lucrează la casa de marcat nu este niciodată doar casierul.
Este un om cu o viață, cu sacrificii, cu povești și cu visuri pe care nimeni nu are dreptul să le disprețuiască.