Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 L-am privit pe tata fără să înțeleg. În jurul nostru, invitații șușoteau, iar Darius stătea la câțiva pași, cu fața albă.
— Ce ai făcut ieri la notar, tată?
Victor mi-a strâns mâna.
— Am semnat actele prin care ți-am transferat părțile sociale pe care le dețineam în firmă. De ieri, tu ești asociatul majoritar.
Am rămas nemișcată.
— Cum adică?
— Am păstrat o parte din firmă, dar pachetul majoritar este al tău. Actele au fost pregătite din timp, iar transferul a fost făcut conform procedurilor legale.
Darius a făcut un pas spre noi.
— Domnule Victor, de ce nu mi-ați spus?
Tata s-a întors spre el.
— Pentru că nu aveam nicio obligație să-ți spun. Firma este rezultatul muncii mele și al oamenilor care au construit-o împreună cu mine.
Darius a încercat să zâmbească.
— Dar acum suntem familie!
— Suntem rude prin căsătorie, Darius. Asta nu îți dă dreptul să conduci firma mea sau să hotărăști ce fac cu ea.
Am simțit că îmi tremură mâinile.
— Tată, de ce ai făcut asta fără să-mi spui?
Victor m-a privit cu tristețe.
— Pentru că în ultimele luni am început să mă tem că Darius nu te iubește pentru cine ești.
Darius a izbucnit:
— Este absurd! Irina știe cât o iubesc!
Tata a scos telefonul.
— Atunci explică-mi de ce, acum două luni, ai încercat să convingi un partener de afaceri să te susțină pentru funcția de director general după retragerea mea.
Darius a încremenit.
— Eu doar discutam despre viitorul firmei!
— Și de ce i-ai spus că, după nuntă, Irina va semna orice document îi pui în față?
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Darius, ai spus asta?
Soțul meu a evitat să mă privească.
— Irina, lucrurile sunt scoase din context.
Tata a continuat:
— Am primit informațiile de la un om cu care lucrez de douăzeci de ani. Nu am vrut să te rănesc înainte de nuntă fără să am dovezi clare. Dar am hotărât să mă asigur că nimeni nu va putea folosi căsătoria voastră ca să pună mâna pe firmă.
Am privit spre Darius.
— Deci toate întrebările despre când se retrage tata… toate discuțiile despre conducerea firmei…
El a întins mâna spre mine.
— Irina, te rog. Nu strica totul pentru o glumă proastă!
Am făcut un pas înapoi.
— Nu a fost o glumă. Te-am auzit spunând că m-ai luat pentru firma tatălui meu.
— Eram cu Robert! Vorbeam prostii!
Robert, care stătea lângă masa cu microfonul, a coborât privirea.
— Darius, nu mai spune că era o glumă.
Toți ne-am întors spre el.
— Ce vrei să spui? a întrebat Darius.
Robert a respirat adânc.
— Mi-ai spus de mai multe ori că te însori cu Irina pentru că într-o zi firma va fi a ei. Eu am crezut că exagerezi. Dar astăzi ai spus-o în fața tuturor.
Darius l-a privit furios.
— Tu ar trebui să fii prietenul meu!
— Tocmai de aceea trebuia să-ți spun mai demult că faci o greșeală.
Am simțit că nu mai pot respira.
M-am uitat la rochia albă, la florile de pe mese și la invitații care ne priveau.
Totul fusese pregătit cu atâta grijă.
Dar omul cu care mă căsătorisem tocmai îmi spusese, fără să vrea, adevărul.
Tata m-a luat de braț.
— Irina, nu trebuie să hotărăști nimic acum. Putem pleca.
Am clătinat din cap.
— Ba da, tată. Trebuie să spun ceva.
M-am apropiat de masa unde se afla microfonul.
L-am luat în mână.
Muzica era oprită, iar sala devenise complet tăcută.
— Vă rog să mă ascultați un minut.
Invitații s-au întors spre mine.
Am privit spre Darius.
— Astăzi m-am căsătorit cu omul pe care credeam că îl iubesc și care credeam că mă iubește.
Mi s-a frânt vocea.
Am respirat adânc.
— Dar în această seară am aflat că pentru el căsătoria noastră era o cale spre firma tatălui meu.
Darius a făcut un pas spre mine.
— Irina, nu face asta!
Am ridicat mâna.
— Te rog să mă lași să termin.
A rămas nemișcat.
— Nu voi pretinde că nu am auzit ce ai spus. Nu voi zâmbi pentru fotografii și nu voi dansa lângă un om care m-a folosit.
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
— De aceea, anunț că mariajul nostru se încheie aici, pentru mine. Voi începe demersurile legale pentru divorț.
În sală s-a făcut liniște.
Apoi cineva a început să aplaude.
Nu știu cine.
Dar în câteva secunde, mai mulți invitați s-au ridicat.
Eu am pus microfonul jos.
Darius a venit spre mine.
— Irina, te rog! Putem discuta acasă!
L-am privit.
— Despre ce? Despre cum ai plănuit să conduci firma tatălui meu?
— Nu este adevărat că nu te iubesc!
— Poate că ai simțit ceva pentru mine. Dar nu suficient cât să mă respecți.
Tata s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.
— Hai, fata mea.
Am plecat din sală împreună cu el.
În mașină, am început să plâng.
Tata nu mi-a spus că mă avertizase.
Nu mi-a reproșat că nu îl ascultasem.
M-a lăsat să plâng, apoi mi-a spus:
— Irina, mama ta ar fi fost mândră de tine astăzi.
Am ridicat privirea.
— Pentru că am plecat de la propria nuntă?
— Pentru că ai avut curajul să nu rămâi într-o minciună doar ca să nu te judece lumea.
În zilele următoare, Darius m-a sunat de zeci de ori.
Îmi trimitea mesaje, flori și promisiuni.
Spunea că regretă, că fusese o glumă și că nu voia să mă rănească.
Dar eu nu mai puteam să-l cred.
Am discutat cu un avocat și am început procedura de divorț.
Căsătoria fusese încheiată legal, așa că nu era suficient să anunț la microfon că totul se terminase.
Trebuia să urmăm procedurile prevăzute de lege.
Darius a încercat să mă convingă să renunț.
— Irina, putem merge la consiliere. Putem începe de la zero.
L-am privit.
— Darius, dacă problema ar fi fost doar o ceartă, poate am fi putut încerca. Dar tu ai construit relația noastră pe un interes pe care l-ai ascuns.
A coborât privirea.
— Am greșit.
— Da. Și eu am greșit că am ignorat semnele.
În paralel, tata m-a chemat la firmă.
Mi-a arătat documentele privind transferul părților sociale și mi-a explicat ce responsabilități aveam.
— Irina, nu vreau să crezi că ți-am dat firma ca să te salvez de Darius. Am făcut-o pentru că ai muncit aici și meriți să ai un cuvânt important de spus în viitorul ei.
Am privit actele.
— Dar eu nu știu dacă sunt pregătită să conduc totul.
Tata a zâmbit.
— Nici eu nu eram pregătit când am cumpărat prima dubă. Am învățat.
Am început să lucrez mai mult alături de echipa de conducere.
Am învățat despre contracte, costuri, angajați și deciziile care afectau firma.
Nu a fost ușor.
Uneori mă simțeam copleșită.
Dar tata era lângă mine, fără să hotărască totul în locul meu.
Darius nu a primit nicio funcție de conducere.
Nu avea părți sociale și niciun drept automat asupra firmei doar pentru că fusese căsătorit cu mine.
În cadrul divorțului, am discutat și despre situația bunurilor noastre, cu respectarea regimului matrimonial aplicabil.
Transferul făcut de tata către mine fusese documentat ca liberalitate, iar avocatul mi-a explicat consecințele juridice.
Darius a înțeles în cele din urmă că nu putea obține prin căsătorie ceea ce nu construise prin muncă.
După câteva luni, divorțul a fost finalizat.
Nu am simțit bucurie.
Am simțit doar liniște.
Într-o seară, am găsit în dulap cutia cu fotografiile de la nuntă.
Nu le-am aruncat.
Le-am pus într-un sertar, alături de alte amintiri.
Nu voiam să-mi petrec viața urându-l pe Darius.
Dar nici nu voiam să uit ce învățasem.
În anul următor, firma a trecut printr-o perioadă dificilă.
Un contract important a fost pierdut, iar costurile au crescut.
Am muncit mult împreună cu tata și cu angajații pentru a găsi soluții.
Într-o zi, după o ședință lungă, Victor m-a chemat în biroul lui.
— Irina, știi ce m-a bucurat cel mai mult în ultimul an?
— Ce anume?
— Că ai început să ai încredere în tine. Nu pentru că ești fiica mea, ci pentru că ai demonstrat că poți lua decizii.
Am zâmbit.
— Am avut un profesor bun.
Tata a râs.
— Și eu am avut o fiică încăpățânată.
Ne-am îmbrățișat.
Au trecut aproape doi ani de la nunta aceea.
Nu m-am recăsătorit și nici nu m-am grăbit să încep o altă relație.
Am învățat să mă bucur de munca mea, de prieteni și de timpul petrecut cu tata.
Într-o duminică, am mers împreună la mormântul mamei.
Am pus flori și am rămas câteva minute în liniște.
Tata mi-a spus:
— Mama ta ar fi vrut să fii fericită.
Am privit fotografia ei.
— Știu. Și cred că încep să fiu.
În ziua nunții, Darius crezuse că se căsătorește cu o femeie care îi va deschide ușa către o firmă.
Dar nu înțelesese că o familie nu se câștigă prin calcule și că respectul nu poate fi trecut într-un contract.
A rămas fără căsnicia pe care o folosise ca pe o oportunitate și fără locul pe care sperase să-l obțină în afacerea tatălui meu.
Iar eu am rămas cu ceva mult mai important decât o firmă.
Cu libertatea de a-mi construi viața alături de oameni care mă iubesc pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce pot primi de la mine.