Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cosmin a luat documentul din mâna mea și l-a privit lung. Ramona s-a apropiat de el, nerăbdătoare.
— Ce scrie acolo? a întrebat ea.
Fiul meu a înghițit în sec.
— Este un contract de vânzare-cumpărare.
— Și ce dacă? a răspuns Ramona. Știm că avem apartamentul cumpărat cu ajutorul mamei tale.
Am privit-o.
— Nu, Ramona. Nu știți chiar tot.
Cosmin a întors pagina și a citit din nou numele trecut în dreptul cumpărătorului.
— Mamă, de ce ești tu trecută aici ca proprietară?
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Pentru că apartamentul acesta este al meu, Cosmin.
Ramona a izbucnit în râs.
— Cum să fie al dumneavoastră? Noi locuim aici de trei ani!
— Asta nu înseamnă că sunteți proprietari.
Cosmin s-a așezat pe scaun.
— Mamă, explică-mi.
Am tras aer în piept.
— Acum trei ani, când căutați apartament, mi-ai spus că banca nu vă aprobă creditul pentru suma de care aveați nevoie. Aveați economii, dar nu erau suficiente pentru avans.
— Da, îmi amintesc.
— Atunci am vândut terenul pe care îl aveam la țară, moștenit de la părinții mei.
Ramona a încrucișat brațele.
— Știm. Ne-ați ajutat cu banii.
— V-am ajutat, dar nu v-am dat banii ca să cumpărați voi apartamentul pe numele vostru. Am hotărât să cumpăr eu locuința, din banii terenului și din economiile mele.
Cosmin a ridicat privirea.
— Dar eu am crezut că…
S-a oprit.
— Ce ai crezut, băiatul meu?
— Că apartamentul este trecut pe numele nostru. Eu n-am fost la notar atunci, eram plecat cu serviciul. Tu ai spus că te ocupi de acte.
Am încuviințat.
— Și m-am ocupat. Ți-am trimis copia contractului după semnare. Nu ți-am ascuns niciodată că apartamentul este al meu.
Cosmin și-a trecut mâna prin păr.
— N-am citit documentele cu atenție.
Ramona s-a înroșit.
— Dar noi am cumpărat mobilă! Am renovat! Am plătit facturi!
— Știu, Ramona. Și nu contest asta. Dar proprietatea este stabilită prin acte, nu prin cine a cumpărat canapeaua.
A urmat o tăcere apăsătoare.
Matei stătea lângă mine, ținându-mi fusta.
— Buni, nu mai pleci?
M-am aplecat spre el.
— Nu acum, puiule. Bunica trebuie să vorbească puțin cu mama și tata.
Ramona a făcut un pas spre mine.
— Deci asta ați plănuit? Să ne luați apartamentul?
Am privit-o cu durere.
— Nu v-am luat nimic, Ramona. Apartamentul a fost cumpărat pe numele meu de la început.
— Dar ne-ați lăsat să credem că este al nostru!
— V-am lăsat să locuiți aici fără chirie. Am venit să vă cresc copilul și am dormit trei ani pe un pat pliant, ca voi să aveți dormitorul vostru și Matei camera lui.
Cosmin a coborât capul.
— Mamă, nu am vrut să te facem să te simți așa.
— Atunci de ce mi-ați pus valiza la ușă fără să mă întrebați dacă am unde să mă duc?
Nu a răspuns.
Am continuat:
— V-am spus că nu mai este simplu să mă întorc la țară. Știți de ce? Pentru că, după ce am vândut terenul, am fost nevoită să vând și casa veche. Nu mai puteam să o întrețin singură, iar banii rămași i-am folosit pentru cheltuielile de aici și pentru nevoile mele.
Cosmin a ridicat brusc privirea.
— Ai vândut și casa?
— Da. Ți-am spus la telefon, acum aproape doi ani. Mi-ai răspuns că vorbim când ai timp.
Fiul meu a rămas nemișcat.
— Nu-mi amintesc…
— Eu îmi amintesc, Cosmin. Pentru că am plâns în seara aceea. Era casa în care trăisem cu tatăl tău.
Ramona s-a așezat pe marginea scaunului.
— Și acum ce vreți să faceți?
Am privit-o.
— În primul rând, vreau să nu-mi mai puneți bagajele la ușă ca și cum aș fi o servitoare pe care nu o mai plătiți.
— Dar nu putem locui toți aici la nesfârșit!
— Sunt de acord. Și eu am nevoie de liniște și de un loc în care să dorm într-un pat adevărat.
Cosmin s-a apropiat de mine.
— Mamă, putem găsi o soluție.
— Putem. Dar nu una în care eu sunt trimisă la țară după ce nu mai aveți nevoie de mine.
În ziua aceea, nu am plecat nicăieri.
Am sunat-o pe o vecină și am rugat-o să mă ajute să mut patul pliant din bucătărie.
Cosmin și Ramona au fost nevoiți să discute serios despre viitorul lor.
În următoarele zile, fiul meu a verificat actele la notar.
A aflat că apartamentul era înscris pe numele meu și că nu exista niciun contract prin care eu le-aș fi transferat proprietatea.
Nu mai putea pretinde că locuința îi aparținea.
Dar nici eu nu voiam să-i scot pe stradă de pe o zi pe alta.
Le-am spus că le ofer trei luni să-și găsească o locuință potrivită și că vom stabili în scris condițiile în care vor mai sta până atunci.
Ramona a fost furioasă.
— După tot ce am făcut pentru apartamentul acesta, ne trimiteți în chirie?
Am privit-o calm.
— Nu vă trimit pentru că ați cumpărat mobilă sau ați plătit facturi. Vă cer să vă mutați pentru că nu mai putem locui împreună în felul acesta.
Cosmin a încercat să mă convingă să mă răzgândesc.
— Mamă, Matei are nevoie de stabilitate.
— Știu. Tocmai de aceea nu vreau certuri și nici nu vreau să-l folosim ca argument împotriva celuilalt.
Am discutat și despre banii investiți de ei în amenajări.
Nu am vrut să profit de munca lor. Am convenit să facem o listă cu bunurile cumpărate și să stabilim ce vor lua la mutare și ce va rămâne, cu o compensare corectă acolo unde era cazul.
În cele din urmă, Cosmin a găsit un apartament cu două camere, de închiriat, la câteva străzi distanță.
Nu era la fel de nou ca al meu, dar avea suficient loc pentru ei și pentru Matei.
În ziua mutării, Ramona a fost tăcută.
A strâns hainele, jucăriile copilului și lucrurile pe care le cumpăraseră.
Când a ajuns la ușă, s-a întors spre mine.
— Mamă Maria, nu am crezut că o să ajungem aici.
Am privit-o.
— Nici eu, Ramona.
A coborât ochii.
— Îmi pare rău că v-am pus valiza la ușă. Am fost nedreaptă.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Îți accept scuzele. Dar sper că ai înțeles că un om nu devine inutil când nu mai ai nevoie de ajutorul lui.
A încuviințat.
Cosmin a venit ultimul.
Ținea în mână cheile apartamentului.
— Mamă, îmi pare rău că nu am avut grijă de tine așa cum ai avut tu grijă de noi.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Cosmin, eu nu am avut nevoie să-mi plătești anii petrecuți cu Matei. Am avut nevoie să mă întrebi dacă sunt bine.
M-a îmbrățișat.
— O să încerc să repar ce am stricat.
— Atunci începe prin a fi un tată bun pentru băiatul tău și un soț care își respectă familia.
După ce au plecat, apartamentul a rămas neobișnuit de liniștit.
Am intrat în camera în care dormise Matei.
Pătuțul lui fusese mutat, iar pe perete rămăseseră câteva desene lipite cu bandă adezivă.
M-am așezat pe marginea patului și am plâns.
Nu de regret că le cerusem să plece.
Ci pentru că trei ani din viața mea trecuseră fără să-mi dau seama cât de mult mă neglijasem.
În săptămânile următoare, am cumpărat un pat adevărat și am amenajat camera mică pentru mine.
Am pus acolo fotografia soțului meu, câteva lucruri aduse de la țară și o pătură pe care o țesusem când eram tânără.
Pentru prima dată după mult timp, aveam un loc al meu.
Matei a început grădinița.
La început îi era greu să se despartă de mine.
Cosmin și Ramona au stabilit cu educatoarea programul de adaptare și au început să-l ia ei de la grădiniță.
Dar aproape în fiecare după-amiază, când programul le permitea, îl aduceau la mine.
— Buni, am venit!
Alerga spre mine cu ghiozdănelul în spate și îmi povestea ce făcuse.
Uneori rămânea câteva ore.
Alteori venea doar să mă îmbrățișeze.
Nu mai eram obligată să gătesc, să spăl sau să stau cu el de dimineață până seara.
Acum eram bunica lui, nu îngrijitoarea permanentă a familiei.
Într-o duminică, Cosmin a venit singur.
Mi-a adus flori și m-a întrebat dacă vreau să mergem împreună la cimitir, la tatăl lui.
Am acceptat.
Pe drum, mi-a spus:
— Mamă, am început să înțeleg cât de mult ai renunțat pentru noi.
L-am privit.
— Nu vreau să trăiești cu vinovăție, Cosmin. Vreau doar să nu uiți.
A încuviințat.
Când ne-am întors, Matei ne aștepta la ușă cu un desen.
Era o casă, un soare și trei oameni ținându-se de mână.
— Buni, uite! Asta e casa ta!
Am zâmbit.
— Și cine sunt oamenii?
— Eu, tu și tati. Mami e pe partea cealaltă, că n-am mai avut loc pe foaie!
Am râs pentru prima dată cu poftă după mult timp.
L-am luat în brațe și i-am sărutat fruntea.
Astăzi, la șaizeci și șapte de ani, locuiesc în apartamentul pe care l-am cumpărat din munca și economiile mele.
Cosmin și Ramona au învățat să se descurce singuri, iar relația noastră începe, încet, să se repare.
Nu le-am cerut să mă răsplătească pentru cei trei ani în care am dormit lângă frigider.
Dar nici nu am mai acceptat să fiu tratată ca un lucru de care te folosești și pe care îl pui la ușă când nu-ți mai trebuie.
Pentru că o mamă poate să-și dea timpul, puterea și economiile pentru copilul ei.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțe și la demnitate.
Iar acum, când Matei mă întreabă unde este patul meu pliant, îi arăt camera mea și îi spun:
— Bunica are, în sfârșit, un pat adevărat, puiule. Și o casă în care nimeni nu-i mai pregătește valiza fără să o întrebe.