Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ionuț a privit caietul cu coperți albastre, apoi chipul mamei sale.
— Ce este aici, mamă?
Elena s-a așezat lângă sobă și a deschis prima pagină cu mâinile tremurânde.
— Când ai plecat în Germania, Dorin venea în fiecare lună și ne spunea că ai trimis bani pentru casă. Eu am început să notez sumele. La început, ca să știm cât trebuie să cheltuim pe materiale.
Ionuț a întors câteva pagini.
Fiecare însemnare avea o dată, o sumă și câteva cuvinte scrise cu pixul.
“3 februarie – 2.500 lei, bani de la Ionuț pentru casa lui tata.”
“7 martie – 3.000 lei, pentru acoperiș și centrală.”
Lângă fiecare sumă apărea aceeași semnătură.
Dorin.
— El a semnat toate astea?
Elena a încuviințat.
— Îi ceream să confirme când venea. Spuneam că vreau să țin socoteala, să nu se încurce banii. După câțiva ani a început să se supere și n-a mai vrut să semneze.
Gheorghe și-a ridicat privirea.
— Am păstrat și două chitanțe pentru materiale pe care le-a adus. Dar țigla n-a ajuns niciodată pe acoperiș.
Ionuț a răsfoit caietul până la ultima pagină.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus?
Elena a început să plângă.
— Pentru că ne-a amenințat că nu mai vine pe la noi dacă te punem împotriva lui. Și pentru că mi-a fost rușine că unul dintre băieții mei îl minte pe celălalt.
Ionuț a închis caietul.
— Nu voi sunteți de vină.
În aceeași seară, a adunat toate transferurile bancare, mesajele și fotografiile primite de la Dorin.
A găsit inclusiv un mesaj de acum trei ani:
“Trimite încă 4.000 de lei. Am vorbit cu instalatorul, săptămâna viitoare montăm centrala la ai noștri.”
Centrala nu fusese cumpărată niciodată.
A doua zi, Ionuț s-a dus la un avocat din Bârlad.
După ce a analizat documentele, avocatul i-a explicat că situația putea avea consecințe penale și civile, dar că recuperarea banilor depindea de probe și de stabilirea exactă a sumelor folosite în alt scop.
— Nu vă pot promite că veți recupera totul, i-a spus. Dar transferurile, mesajele și caietul semnat sunt importante. Putem formula o plângere și putem cere restituirea sumelor dovedite.
Ionuț a încuviințat.
— Nu vreau să-i distrug viața. Vreau să le dau părinților mei căldura pentru care am muncit zece ani.
A depus plângerea, solicitând verificarea faptelor și recuperarea prejudiciului.
Câteva zile mai târziu, Dorin a venit furios la casa părinților.
— Ai ajuns să mă reclami la poliție? Pe mine, fratele tău?
Ionuț era în curte, reparând o bucată de gard.
— Ți-am cerut să-mi dai banii înapoi. Ai râs de mine.
— Am investit banii în familia mea! Nu i-am aruncat pe băutură!
— I-ai luat pentru casa mamei și a tatei. Uită-te la pereții ăștia!
Dorin a făcut un gest disprețuitor.
— Tu habar n-ai cât costă să crești doi copii!
Atunci Gheorghe a ieșit în prag.
— Și tu habar n-ai cât doare să afli că fiul tău și-a făcut casă din banii trimiși pentru bătrânețea părinților lui.
Dorin a rămas tăcut.
— Tată, nu începe și dumneata…
— Ba încep! a spus bătrânul. Eu nu ți-am cerut niciodată vilă, mașină sau bani. Dar nici nu ți-am dat voie să-ți minți fratele folosindu-te de numele nostru.
Elena a apărut lângă soțul ei.
— Dorine, ai avut zece ani să spui adevărul. De ce ne-ai lăsat să tremurăm aici?
Pentru prima dată, Dorin n-a găsit un răspuns.
În săptămânile următoare, situația a devenit tot mai apăsătoare. Dorin a fost chemat să dea explicații, iar avocatul lui i-a recomandat să încerce o înțelegere privind restituirea banilor.
În cele din urmă, Dorin l-a sunat pe Ionuț.
— Vreau să discutăm.
S-au întâlnit în curtea casei părintești.
— Nu am toți banii, a spus Dorin. O parte s-au dus în construcție, o parte în cheltuieli. Dar pot să vând mașina.
Ionuț l-a privit fără să spună nimic.
— BMW-ul valorează destul cât să-ți dau o sumă importantă acum. Pentru restul, putem face un grafic de plată.
— Cu acte, Dorin. Nu mai accept promisiuni.
Fratele mai mare a încuviințat.
— Cu acte.
După două săptămâni, BMW-ul negru a dispărut din curtea vilei.
Dorin a virat prima tranșă, iar cei doi au semnat, prin avocați, un acord privind restituirea diferenței. Demersurile legale au continuat potrivit procedurilor aplicabile, fără ca Ionuț să considere promisiunea o datorie deja achitată.
Dar pentru Ionuț, cel mai important lucru era că părinții nu mai puteau aștepta încă o iarnă.
A chemat un inginer constructor să verifice locuința veche.
După evaluare, vestea a fost dureroasă.
— Pereții sunt foarte afectați, iar fundația are probleme. O renovare serioasă ar costa mult și tot n-aș putea garanta că merită investiția.
Ionuț a privit casa în care crescuse.
Apoi s-a întors spre părinți.
— Atunci facem una nouă.
Elena a început să plângă.
— Mamă, nu mai cheltui bani pentru noi. Ai și tu viața ta.
— Tocmai asta vreau să fac. Să am o viață lângă voi, nu la două mii de kilometri depărtare.
În primăvară, după ce a obținut documentația și autorizațiile necesare, Ionuț a început construcția unei case mici, pe terenul părinților, într-o zonă sigură a curții.
Nu voia vilă cu etaj, nici marmură, nici balcon de sticlă.
Voia două dormitoare, o bucătărie luminoasă, o baie încălzită și un living în care părinții să poată sta fără să înghețe.
Fiindcă lucrase zece ani în construcții, a făcut personal o mare parte dintre lucrările pe care avea pregătirea să le execute. Pentru instalații și celelalte lucrări specializate a angajat meseriași autorizați.
Vecinii veneau uneori să-l ajute. Unul aducea o roabă, altul îi împrumuta scule.
Într-o după-amiază, Dorin a apărut la poartă, îmbrăcat în haine de lucru.
— Am venit să ajut.
Ionuț s-a oprit din muncă.
— Nu trebuie.
— Știu. Dar vreau.
Gheorghe, care privea de pe o bancă, a intervenit:
— Dacă vrei să ajuți, pune mâna pe lopată. Dar să nu crezi că o zi de muncă șterge zece ani de minciuni.
Dorin a lăsat capul în jos.
— Știu, tată.
A lucrat până seara, fără să ceară nimic.
Nu s-au împăcat în ziua aceea. Nici în următoarea.
Dar Dorin a continuat să plătească ratele stabilite, iar Ionuț a început să creadă că măcar o parte din răul făcut putea fi îndreptată prin fapte.
În noiembrie, cu puțin înainte de prima ninsoare, casa nouă era gata.
Elena a intrat prima.
A atins caloriferul cald, apoi robinetul din baie. A deschis apa și a privit-o curgând, fără să fie nevoie să încălzească o oală pe sobă.
— Ionuț, mamă… chiar avem apă caldă tot timpul?
Băiatul a zâmbit.
— Da, mamă. Și căldură în fiecare cameră.
Gheorghe s-a așezat într-un fotoliu lângă fereastră.
— Nu credeam că mai apuc să trăiesc într-o casă ca asta.
Ionuț a pus pe masă caietul cu coperți albastre.
Elena s-a speriat.
— De ce l-ai adus aici?
— Ca să nu uităm cât a costat casa asta cu adevărat.
Apoi a închis caietul și l-a pus într-un sertar.
— Dar de astăzi înainte nu mai ținem socoteala frigului.
Ionuț hotărâse să rămână în România. Își găsise de lucru la o firmă de construcții din Bârlad și își amenajase o cameră în casa nouă.
În prima seară, cei trei au stat împreună la căldură, ascultând vântul de afară.
Elena i-a luat mâna.
— Zece ani te-am așteptat să vii acasă, băiatul meu.
Ionuț a privit-o și a strâns-o în brațe.
— Acum sunt aici, mamă. Și nu mai trebuie să mă așteptați.
Dincolo de gard, vila lui Dorin era încă luminată.
Dar în casa mică, fără mașină scumpă și fără balcon de sticlă, Gheorghe și Elena aveau pentru prima dată după mulți ani tot ce le trebuia: căldură, liniște și un fiu care nu le mai promitea că vine acasă.
Era deja acolo.