Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ridicat privirea spre biroul din fața noastră și am simțit că mi se înmoaie genunchii.
În spatele lui stătea bătrânul din fotografia pe care Mirela mi-o arătase cu o seară înainte.
Omul pe care fiica mea îl umilise pe stradă.
Nu mai purta vesta portocalie. Avea o cămașă simplă, un pulover gri și aceeași mustață căruntă.
— Bună dimineața, domnule Sorin, a spus el. Luați loc.
M-am așezat încet.
— Dumneavoastră sunteți proprietarul casei?
Bătrânul a încuviințat.
— Mă numesc Constantin. Prietenii îmi spun Costică. Casa în care locuiți îmi aparține de aproape treizeci de ani.
Mirela și-a dus mâna la gură.
— Doamne… dumneavoastră sunteți omul pe care l-a jignit Andreea!
— Da, doamnă. Eu sunt.
Am simțit că îmi arde fața.
— Domnule Constantin, vreau să vă cer iertare pentru ce a făcut fiica mea. Am aflat aseară și am certat-o.
Bătrânul m-a privit liniștit.
— Apreciez că îmi spuneți asta. Dar nu dumneavoastră ați aruncat paharul.
A deschis mapa de pe birou.
— Astăzi trebuia să discutăm despre contractul de închiriere. Aveți două întârzieri la plată și mi-ați cerut o prelungire.
Am încuviințat.
— Firma mea a mers prost. Am rămas cu datorii și încerc să mă pun pe picioare.
— Știu. Mi-ați explicat la telefon.
A făcut o pauză.
— Dar înainte să discutăm despre bani, aș vrea să lămurim ceva.
M-am pregătit pentru ce era mai rău.
— De ce măturați strada? a întrebat Mirela. Noi am crezut că lucrați la salubritate.
Constantin a zâmbit trist.
— Soția mea a murit acum patru ani. Ea îngrijea florile din fața blocului și strângea mereu frunzele de pe alee. După ce am rămas singur, am început să fac eu asta.
A privit spre fereastră.
— Mătur o porțiune de trotuar și adun gunoaiele din jurul parcului. Am discutat cu cei de la administrația locală ca să nu încurc echipele de salubritate. Îmi place să am o ocupație și să văd locul curat.
Am rămas fără cuvinte.
— Deci nu sunteți angajatul primăriei?
— Nu. Am lucrat aproape patruzeci de ani în construcții. Am ridicat case, am cumpărat câteva proprietăți și acum trăiesc din pensie și chirii.
Mirela a coborât privirea.
— Iar fiica noastră v-a vorbit de parcă nu ați valora nimic.
Constantin a încuviințat.
— Asta m-a durut. Nu pentru că am proprietăți. Ci pentru că fata dumneavoastră a crezut că omul care mătură strada este obligat să strângă după ea.
Am respirat adânc.
— Înțeleg.
Bătrânul a închis mapa.
— Domnule Sorin, nu vreau să vă pedepsesc pentru comportamentul fiicei. Contractul este între noi, iar problemele de plată trebuie discutate separat.
M-am uitat la el surprins.
— Nu vreți să ne dați afară?
— Nu am spus asta. Dar nici nu pot prelungi contractul fără să stabilim cum achitați restanțele.
Mi-a explicat că era dispus să accepte plata lor eșalonată și să prelungească închirierea pentru încă șase luni, dacă respectam termenele convenite.
Am simțit o ușurare uriașă.
— Vă mulțumesc. Nu știți cât înseamnă pentru noi.
Constantin a ridicat mâna.
— Mai am o rugăminte. Aș vrea ca fiica dumneavoastră să vină să discutăm.
Am încuviințat.
— O aduc.
În seara aceea, i-am spus Andreei adevărul despre situația noastră financiară.
A rămas nemișcată când a aflat că locuiam cu chirie și că aveam datorii.
— Tată, dar casa asta… eu credeam că este a noastră!
— Nu este. Și nici mașina nu mai este un lux pe care ni-l permitem. Va trebui să o vindem.
A început să plângă.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că mi-a fost rușine că am pierdut ce construisem. Și pentru că am vrut să te feresc de griji.
Mirela s-a așezat lângă ea.
— Dar te-am ferit și de adevărul că lucrurile costă și că oamenii muncesc pentru ele.
Andreea și-a șters ochii.
— Și ce legătură are bătrânul cu casa noastră?
I-am povestit totul.
Când a aflat că nea Costică era proprietarul, a încremenit.
— Nu se poate!
— Ba da. Și mâine mergem să-ți ceri iertare.
— Tată, o să mă urască!
— Nu știu ce simte. Dar meriți să auzi ce are de spus.
A doua zi, Andreea a venit cu noi la biroul lui Constantin.
Nu mai purta ochelarii de soare și nici hainele scumpe cu care obișnuia să impresioneze.
S-a oprit în fața bătrânului.
— Domnule Costică, îmi pare rău pentru ce am făcut.
El a privit-o.
— Pentru ce anume îți pare rău, fată dragă?
Andreea a înghițit în sec.
— Pentru că am aruncat paharul pe jos și v-am vorbit urât.
— Și de ce ai făcut asta?
— Pentru că am crezut că dumneavoastră trebuie să strângeți după mine.
Constantin a încuviințat.
— Asta ai crezut. Dar vreau să te întreb ceva. Dacă eu aș fi fost într-adevăr angajatul primăriei, ai fi avut dreptul să te porți așa?
Andreea a coborât ochii.
— Nu.
— Și dacă aș fi fost un om fără casă, fără bani și fără familie?
— Nici atunci.
Bătrânul a zâmbit ușor.
— Atunci ai înțeles ce era important.
Andreea a început să plângă.
— Îmi pare rău. Știu că nu pot schimba ce am făcut.
Constantin i-a întins un șervețel.
— Nu poți schimba ziua de ieri. Dar poți schimba ce faci mâine.
Apoi s-a întors spre mine.
— Domnule Sorin, v-am spus că nu vreau să pedepsesc familia pentru o greșeală. Dar dacă Andreea dorește să arate că a înțeles, am o propunere.
Fiica mea a ridicat privirea.
— Ce propunere?
— În fiecare sâmbătă, eu și câțiva vecini îngrijim spațiul verde de lângă parc. Strângem frunze, plantăm flori și curățăm aleile. Nu este muncă obligatorie. Dar dacă vrei, poți veni să ne ajuți.
Andreea a privit spre mine.
Nu i-am răspuns în locul ei.
— Vin, a spus după câteva clipe.
În prima sâmbătă, a ajuns la ora nouă, îmbrăcată în haine simple.
Constantin i-a dat mănuși și un sac pentru frunze.
— Astăzi strângem ce au lăsat alții în urmă.
Andreea a început fără prea multă tragere de inimă.
După o oră, avea spatele obosit și mâinile murdare.
— Domnule Costică, oamenii chiar aruncă orice pe jos!
Bătrânul a zâmbit.
— Da. Și unii cred că nu este treaba lor să păstreze curățenia.
Andreea a înțeles aluzia și a roșit.
Dar a continuat să muncească.
A venit și sâmbăta următoare.
Apoi încă una.
Cu timpul, a început să-i cunoască pe vecinii care participau la curățenie.
Unii erau pensionari, alții oameni care lucrau toată săptămâna și își ofereau câteva ore din timpul liber.
Andreea a descoperit că mulți dintre ei aveau povești pe care nu le-ai fi ghicit după haine.
Unul fusese profesor.
Altul lucrase ca mecanic.
O femeie în vârstă crescuse singură trei copii.
Într-o zi, Andreea i-a spus lui Constantin:
— Cred că am judecat oamenii după lucrurile pe care le aveau.
— Și acum?
— Acum îmi dau seama că nici nu știam cine sunt.
Bătrânul a încuviințat.
Între timp, eu am reușit să-mi găsesc un serviciu stabil la o firmă de transport.
Nu câștigam cât înainte, dar puteam plăti chiria și ratele stabilite pentru datorii.
Am vândut mașina decapotabilă și am cumpărat una modestă, potrivită nevoilor noastre.
Andreea nu a mai protestat.
Ba chiar și-a găsit un loc de muncă cu program redus, într-un magazin, ca să-și plătească singură cheltuielile personale.
Într-o seară, a venit acasă obosită.
— Tată, astăzi o clientă a țipat la mine pentru că nu aveam produsul pe care îl voia.
Am privit-o.
— Și cum te-ai simțit?
— Umilită. De parcă nu eram om.
A tăcut câteva clipe.
— Cred că exact așa l-am făcut eu să se simtă pe nea Costică.
Am încuviințat.
— Da, Andreea.
Au trecut șase luni.
Am respectat înțelegerea cu proprietarul și am achitat restanțele.
Constantin a acceptat să prelungim contractul pentru încă un an, în condiții clare.
Nu pentru că Andreea măturase frunze, ci pentru că ne respectaserăm obligațiile.
Într-o sâmbătă de primăvară, am trecut pe lângă parc și am văzut-o pe fiica mea alături de nea Costică.
Plantau flori într-un rond mic, lângă trotuar.
Andreea râdea, dar nu de cineva.
Râdea împreună cu bătrânul, care îi explica cum să așeze răsadurile.
M-am oprit câteva clipe și i-am privit.
În ziua în care fiica mea aruncase paharul de cafea pe asfalt, crezuse că omul cu mătura nu merită respect.
Dar tocmai acel om, pe care îl umilise, alesese să nu se răzbune.
Îi oferise șansa să înțeleagă prin muncă ceea ce noi, părinții ei, nu reușiserăm să o învățăm în nouăsprezece ani.
Iar eu am înțeles că nu banii și lucrurile scumpe îi dau unui copil un viitor bun.
Ci felul în care îl înveți să se poarte cu oamenii atunci când nu are nimic de câștigat de la ei.