Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul în față, sprijinindu-mă în baston. Vocea bărbatului era calmă, dar simțeam că ceea ce descoperise nu era un lucru obișnuit.
— Domnule Petre, vă rog să-mi spuneți ce ați găsit.
— Doamnă Ana, prefer să vă aduc lucrurile personal. Am găsit un compartiment ascuns în fundul lăzii. Erau acolo niște documente și un plic cu bani.
Loredana a făcut imediat un pas spre telefon.
— Ce bani? Câți bani?
Petre a tăcut câteva clipe.
— Doamnă, nu cred că este potrivit să discut asta cu altcineva decât cu proprietara lucrurilor.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Vă rog să veniți. Sunt acasă.
— Ajung într-o oră.
După ce am închis, Loredana a început să se plimbe prin camera goală.
— Ana, dacă erau bani în ladă, trebuia să ne spui! Noi am vândut-o fără să știm!
Am privit-o.
— Voi ați vândut-o fără să mă întrebați dacă aveți voie.
— Dar Marian a fost de acord!
M-am întors spre fiul meu.
— Marian, casa aceasta este a mea. Lucrurile acestea au fost ale mele și ale tatălui tău. Cum ai putut să le vinzi cât timp eu eram în spital?
Fiul meu a coborât privirea.
— Mamă, am crezut că nu o să mai poți locui aici. Loredana a spus că ar fi bine să facem ordine și să folosim banii pentru cheltuielile tale.
— Și cât ați primit pe toate lucrurile?
Marian a ezitat.
— Aproape șase mii de lei.
Am simțit un nod în gât.
— Șase mii de lei pentru mobila făcută de tatăl tău, covoarele țesute de bunica și toate amintirile mele?
Loredana a ridicat din umeri.
— Erau lucruri vechi. Nimeni nu plătea mai mult.
Nu i-am răspuns.
M-am așezat pe marginea patului rămas în dormitor și am așteptat.
După aproape o oră, în curte a intrat o dubă albă.
Din ea a coborât un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat simplu, cu mâini mari, de meseriaș.
Ținea în brațe lada mea de zestre.
— Doamnă Ana? Sunt Petre.
Am început să plâng când am văzut lada.
— Este a mamei mele. Am crezut că n-o mai văd niciodată.
Bărbatul a așezat-o cu grijă pe podea.
— Am cumpărat-o pentru restaurare. Când am desfăcut scândura de la fund, am găsit un spațiu ascuns. Nu am umblat mai mult decât era nevoie ca să verific ce se află acolo.
A ridicat capacul și mi-a arătat un plic gros, învelit într-o bucată de pânză.
Loredana s-a apropiat imediat.
— Acolo sunt banii?
Petre a privit-o.
— Sunt lucrurile doamnei Ana.
Am luat plicul cu mâinile tremurând.
Înăuntru erau 24.000 de lei, pe care îi strânsesem de-a lungul anilor din pensie și din vânzarea unor produse din gospodărie.
Îi ascunsesem acolo după ce, cu câțiva ani înainte, cineva încercase să intre în casă cât eram plecată.
Nu le spusesem copiilor unde îi țineam.
Sub bani era un alt plic, cu documente.
L-am desfăcut.
Era copia unui testament pe care îl făcusem cu doi ani înainte, după ce începusem să mă gândesc la ce se va întâmpla cu casa după moartea mea.
Loredana a întins mâna.
— Dați-mi să văd!
Am retras documentul.
— Nu, Loredana. De data aceasta nu mai pui mâna pe lucrurile mele.
Petre a rămas lângă ladă.
— Doamnă Ana, eu am venit să vă înapoiez tot ce am găsit. Nu vreau nimic în schimb.
L-am privit cu recunoștință.
— Dar ați plătit pentru ladă.
— Am plătit opt sute de lei. Dacă doriți să o păstrați, îmi dați suma când puteți. Nu mă grăbesc.
Am scos banii din portofel și i-am înapoiat.
— Vă mulțumesc, domnule Petre. Nu știți cât înseamnă pentru mine.
Bărbatul a zâmbit.
— Știu doar că lucrurile unui om nu trebuie vândute fără voia lui.
Când a plecat, Marian s-a apropiat de mine.
— Mamă, îmi pare rău.
Am privit camera goală.
— Marian, nu este suficient să-ți pară rău. Trebuie să repari ce ai făcut.
— O să încerc să recuperez mobila.
— Nu să încerci. Să suni oamenii cărora le-ai vândut lucrurile și să le explici că nu aveai acordul meu.
Loredana a izbucnit:
— Și dacă nu vor să le dea înapoi? Ce facem, le cumpărăm de două ori?
Am privit-o.
— Dacă va fi nevoie, da. Pentru că voi ați luat banii pe lucruri care nu vă aparțineau.
În zilele următoare, Marian a început să contacteze cumpărătorii.
Unele obiecte au putut fi recuperate.
Altele fuseseră deja revândute.
Am recuperat dulapul făcut de soțul meu, două covoare și câteva fotografii înrămate.
Dar o parte dintre lucruri nu s-au mai întors niciodată.
M-a durut, însă am înțeles că nu puteam schimba ce se întâmplase.
Am discutat cu un avocat despre vânzarea bunurilor fără acordul meu și despre drepturile pe care le aveam.
Mi-a explicat ce demersuri puteam face pentru recuperarea prejudiciului și pentru protejarea locuinței.
Nu am vrut să iau o hotărâre pripită, dar i-am spus lui Marian că nu mai are voie să intre în casa mea fără să mă anunțe.
I-am cerut cheia.
Mi-a dat-o.
Loredana a refuzat să-mi vorbească aproape o lună.
În schimb, nepoata mea, Ilinca, a venit imediat ce a aflat ce se întâmplase.
Când a văzut casa aproape goală, a început să plângă.
— Bunico, de ce au făcut asta?
Am îmbrățișat-o.
— Nu știu, fata mea. Dar mă bucur că ești aici.
Ilinca m-a ajutat să fac ordine, să curăț lucrurile recuperate și să așez din nou fotografiile pe pereți.
În fiecare weekend venea să stea cu mine.
Nu-i ceream să renunțe la școală sau la viața ei. Avea șaisprezece ani și trebuia să-și vadă de învățătură.
Dar prezența ei îmi făcea bine.
Petre a mai venit de câteva ori.
Mi-a reparat gratuit balamalele lăzii și m-a ajutat să montez un dulap recuperat.
Am aflat că era văduv și că avea un băiat plecat la muncă în străinătate.
Nu era un om bogat.
Trăia din restaurarea mobilei vechi și din mici lucrări de tâmplărie.
Într-o zi, i-am spus:
— Domnule Petre, dacă nu erați dumneavoastră, pierdeam și lada, și economiile mele.
A zâmbit.
— Doamnă Ana, eu doar am făcut ce era firesc.
— Tocmai asta este rar în zilele noastre.
După câteva luni, am mers din nou la notar.
Am vrut să-mi revizuiesc testamentul.
Notarul mi-a explicat că Marian, fiind fiul meu, avea anumite drepturi succesorale protejate de lege și că nu puteam să-l lipsesc pur și simplu de orice drept.
Dar puteam decide cui să las partea de care aveam dreptul să dispun.
Am hotărât ca Ilinca să fie principala beneficiară a acelei părți, iar Petre să primească o sumă de bani și câteva obiecte de mobilier, ca semn de recunoștință pentru cinstea lui.
Casa urma să rămână, pe cât permitea legea și în funcție de drepturile succesorale, în folosul Ilincăi.
Nu i-am spus fetei că trebuie să mă îngrijească în schimb.
Nu voiam să-i cumpăr dragostea.
Am făcut toate actele cu grijă, după ce notarul mi-a explicat consecințele.
Când Marian a aflat că îmi schimbasem testamentul, a venit să discutăm.
— Mamă, chiar vrei să mă pedepsești pentru o greșeală?
L-am privit.
— Marian, nu este vorba despre pedeapsă. Este vorba despre încredere. Tu ai hotărât că nu mă mai întorc din spital și ai început să-mi vinzi lucrurile cât eram încă în viață.
A coborât ochii.
— Știu.
— Atunci înțelege de ce nu mai pot lăsa totul pe mâna ta.
Loredana nu a venit să-mi ceară iertare.
A trimis doar un mesaj prin care spunea că am întors familia împotriva ei.
Nu i-am răspuns.
În schimb, Marian a început să vină singur, să mă ajute cu lemnele și să mă ducă la controalele medicale.
Nu am uitat ce făcuse, dar nici nu i-am închis definitiv ușa.
Într-o seară, Ilinca a venit cu o fotografie veche.
Eram eu și soțul meu, în fața casei, în ziua în care terminaserăm acoperișul.
— Bunico, uite ce am găsit printre lucrurile recuperate.
Am luat fotografia și am zâmbit.
— Aici aveam douăzeci și opt de ani. Bunicul tău tocmai terminase de pus țigla.
Ilinca s-a așezat lângă mine.
— Bunico, eu vreau să păstrăm casa asta.
Am privit-o.
— Să o păstrezi dacă o vei iubi, fata mea. Nu pentru că te simți obligată.
M-a îmbrățișat.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Merg mai bine, deși încă folosesc bastonul la drumuri lungi.
Casa nu mai este exact cum era înainte, dar am reușit să o fac din nou primitoare.
Lada de zestre stă la locul ei, lângă sobă.
Nu mai țin bani în ea.
Păstrez doar fotografii, câteva scrisori și lucrurile care îmi amintesc de părinții mei.
Uneori, Petre vine să bem un ceai și să povestim despre lemn, mobilă și vremurile de demult.
Ilinca mă vizitează ori de câte ori poate.
Iar Marian a înțeles, sper, că o mamă nu încetează să fie om doar pentru că îmbătrânește și ajunge la spital.
În ziua în care m-am întors acasă și am găsit camerele goale, am crezut că pierdusem tot ce construisem într-o viață.
Dar am descoperit că nu toate lucrurile pot fi vândute.
Cinstea unui străin, dragostea unei nepoate și demnitatea unui om care refuză să fie tratat ca și cum ar fi murit deja nu au preț.
Iar casa mea, chiar dacă nu mai are toate mobilele de odinioară, este din nou un loc în care mă simt acasă.