Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cristina s-a uitat când la mine, când la administratorul restaurantului. Avea aceeași expresie încruntată cu care mă întâmpinase la intrare.
— Ce înseamnă că trebuie să anunțați cine a plătit nunta? a întrebat ea.
Bărbatul a deschis mapa pe care o ținea sub braț.
— Doamna Floarea este persoana care a achitat integral contractul pentru sală și formație. Avem o neconcordanță în evidențele noastre, deoarece astăzi am primit o solicitare de plată a unei sume care figurează deja achitată.
Cristina a rămas nemișcată.
— Mama? Nu se poate!
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Domnule, vă rog să vorbim separat. Nu vreau să stric nunta fetei mele.
Dar Cristina ridicase deja vocea.
— Mamă, de unde ai avut atâția bani?
În clipa aceea, Radu s-a apropiat de noi.
— Ce se întâmplă?
Administratorul i-a explicat situația.
Radu s-a uitat la mine.
— Doamnă Floarea, dumneavoastră ați plătit restaurantul și formația?
Am încuviințat.
— Am vrut să vă ajut. Cristina își dorea foarte mult nunta aceasta.
— Dar noi credeam că părinții mei au achitat partea aceea!
Am coborât privirea.
— Nu am vrut să vă încurc. Am făcut plata direct către restaurant, prin contract.
Cristina m-a prins de braț.
— Mamă, spune-mi de unde ai avut banii!
Am respirat adânc.
— Am vândut casa bătrânească de la țară, Cristina.
Fiica mea a făcut un pas înapoi.
— Casa bunicilor?
— Da.
— Dar tu spuneai că nu o vei vinde niciodată!
— Așa credeam. Dar nu mai locuiam acolo și nu aveam bani suficienți să vă ajut altfel.
Radu a privit-o pe Cristina, apoi pe mine.
— Cât a costat totul?
Administratorul a răspuns:
— Contractele pentru sală și formație au însumat 78.000 de lei, achitați de doamna Floarea în mai multe tranșe.
Cristina și-a dus mâna la gură.
— Șaptezeci și opt de mii de lei?
Am încuviințat.
— Am păstrat o parte din banii casei pentru mine. Nu am dat tot ce aveam. Dar am vrut să ai nunta pe care ți-o doreai.
În acel moment, soacra Cristinei, doamna Adriana, s-a apropiat de noi.
— Ce se întâmplă aici? De ce stați toți în hol?
Radu i-a explicat.
Adriana a privit spre mine, apoi spre rochia mea simplă.
— Dumneavoastră ați plătit sala?
— Da, doamnă.
— Și formația?
— Da.
Pentru prima dată în ziua aceea, femeia nu a mai avut nimic de spus.
Cristina a început să plângă.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus?
Am privit-o.
— Pentru că nu voiam să te simți datoare. Am crezut că o să te bucuri de ziua ta și că asta este suficient pentru mine.
Radu s-a apropiat de Cristina.
— Dar de ce ai trimis-o pe mama ta la masa de lângă bucătărie?
Fiica mea a coborât ochii.
— Mi-a fost teamă că o să pară nepotrivită lângă părinții tăi.
Radu a rămas câteva secunde fără să vorbească.
— Nepotrivită? Cristina, este mama ta!
— Știu…
— Femeia aceasta te-a crescut singură, a muncit pentru tine și acum aflăm că și-a vândut casa ca să ne ajute cu nunta. Iar tu ai ascuns-o lângă bucătărie pentru că nu avea o rochie scumpă?
Cristina a început să plângă și mai tare.
— Radu, te rog…
— Nu, Cristina. Trebuie să înțelegi ce ai făcut.
Am încercat să intervin.
— Radu, nu vreau să vă certați din cauza mea.
El s-a întors spre mine.
— Doamnă Floarea, nu dumneavoastră sunteți cauza. Felul în care a fost tratată mama Cristinei este problema.
Apoi mi-a întins brațul.
— Veniți cu mine, vă rog.
— Unde?
— La masa mirilor. Acolo este locul dumneavoastră.
Am privit spre Cristina.
Fiica mea plângea, dar nu a spus nimic.
Radu m-a condus în sala mare.
Muzica s-a oprit pentru câteva clipe, iar invitații s-au întors spre noi.
M-a așezat lângă el, la masa principală.
Apoi a luat microfonul.
— Vreau să spun câteva cuvinte despre cineva foarte important pentru familia noastră.
Am simțit că mi se încălzesc obrajii.
— Radu, te rog, nu trebuie…
Dar el a continuat:
— Doamna Floarea este mama Cristinei. A crescut-o singură, a muncit ani întregi pentru ea și astăzi am aflat că a făcut un sacrificiu uriaș ca noi să avem această nuntă.
În sală s-a făcut liniște.
— Nu vreau să vorbesc despre bani, ci despre respect. Pentru că uneori oamenii care au cel mai puțin de arătat sunt cei care au oferit cel mai mult.
Câțiva invitați au început să aplaude.
Eu mi-am acoperit fața cu mâinile.
Nu îmi doream aplauze.
Mi-aș fi dorit doar ca fiica mea să nu se fi rușinat de mine.
Cristina s-a apropiat de masa mirilor.
Avea machiajul puțin întins de lacrimi.
S-a oprit în fața mea.
— Mamă, îmi pare rău.
Am ridicat privirea.
— Cristina…
S-a lăsat în genunchi lângă scaunul meu, fără să-i pese că rochia de mireasă atingea podeaua.
— Mamă, te rog să mă ierți. M-am purtat îngrozitor cu tine.
Am încercat să o ridic.
— Fata mea, nu sta așa.
Dar ea mi-a prins mâinile.
— Nu, mamă. Lasă-mă să spun ce am de spus.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Mi-a fost rușine de rochia ta, de felul în care vorbești și de faptul că nu ai bani ca părinții lui Radu. Am uitat câte nopți ai stat trează pentru mine. Am uitat cine m-a ținut de mână când eram bolnavă și cine a făcut totul ca eu să termin școala.
Am început să plâng și eu.
— Cristina, nu trebuie să te umilești în fața tuturor.
— Nu mă umilesc, mamă. Îmi cer iertare pentru că eu te-am umilit.
Am tras-o spre mine și am îmbrățișat-o.
În jurul nostru, oamenii aplaudau, dar eu nu mai auzeam nimic.
O țineam în brațe pe fetița pentru care muncisem toată viața.
După câteva minute, Cristina s-a ridicat și m-a privit atent.
— Mamă, rochia asta… chiar ai făcut-o tu?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da. Dintr-un material pe care îl păstram de mult.
— Este frumoasă.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Mulțumesc, fata mea.
Radu a rugat personalul să-mi aducă un scaun confortabil și să-mi pregătească locul lângă ei pentru restul serii.
Adriana s-a apropiat și ea.
— Doamnă Floarea, vreau să-mi cer scuze pentru comentariul de la intrare. Am fost lipsită de respect.
Am privit-o.
— Vă mulțumesc că mi-ați spus asta.
Nu am devenit dintr-odată apropiate, dar tonul ei era diferit.
În săptămânile următoare, Cristina a venit de mai multe ori la mine.
Nu a mai vorbit despre hainele mele și nu a mai încercat să-mi corecteze fiecare cuvânt.
Într-o zi, mi-a spus:
— Mamă, eu și Radu vrem să-ți dăm înapoi banii pentru nuntă. Nu imediat, pentru că nu îi avem pe toți, dar treptat.
Am clătinat din cap.
— Cristina, eu v-am dat banii din dragoste, nu ca împrumut.
— Știu. Dar acum înțeleg ce ai pierdut ca să mă ajuți. Și vreau să facem ceva pentru tine.
Am discutat mult.
În cele din urmă, am acceptat să mă ajute cu renovarea apartamentului mic în care locuiam și să punem deoparte o sumă pentru cheltuielile mele viitoare.
Nu am vrut să devin dependentă de ei.
Dar am înțeles că și eu trebuia să învăț să primesc ajutor, nu doar să ofer.
Câteva luni mai târziu, Cristina m-a invitat la masă.
Când am ajuns, mi-a deschis ușa îmbrăcată simplu, fără bijuterii scumpe.
M-a îmbrățișat.
— Mamă, am ceva pentru tine.
Mi-a întins o fotografie de la nuntă.
Eram eu, Radu și Cristina, la masa mirilor.
Pe spate scrisese:
“Pentru mama mea, care mi-a oferit totul, chiar și atunci când eu nu am știut să prețuiesc.”
Am strâns fotografia la piept.
Nu casa vândută, nu banii și nici aplauzele invitaților au fost cele mai importante pentru mine.
Ci faptul că fiica mea a înțeles, înainte să fie prea târziu, că o mamă nu devine mai puțin valoroasă pentru că poartă o rochie cusută de mâna ei.
Iar în ziua în care Cristina m-a luat de braț și m-a așezat lângă ea, fără să-i mai pese ce cred oamenii, am simțit că îmi regăsisem locul în viața ei.