Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Diana a simțit cum îi îngheață mâinile. Privea când spre Lenuța, când spre Mihai, căutând o explicație care să nu o facă să pară și mai vinovată.
— Mihai… eu nu știam că dânsa este mama ta.
Lenuța și-a tras scaunul, dar nu s-a așezat.
— Asta schimbă ceva, Diana? Dacă eram doar o coafeză oarecare, meritam să mă umilești?
Mihai s-a încruntat.
— Despre ce vorbiți? Ce s-a întâmplat ieri?
Diana și-a coborât privirea.
— Am avut o neînțelegere la salon.
— O neînțelegere? a repetat Lenuța. M-ai filmat fără acordul meu și ai pus înregistrarea pe internet, spunând că sunt o țărancă murdară.
Mihai a rămas nemișcat.
— Diana, este adevărat?
— Am fost nervoasă! Aveam proba pentru nuntă și nu mi-a plăcut cum arătau mâinile ei!
Lenuța și-a întins palmele pe masă.
— Mâinile acestea au muncit aproape treizeci de ani în Italia. Am spălat, am tuns și am coafat oameni câte zece ore pe zi. Iarna, pielea mi se crăpa de la apă și de la produsele folosite. Dar n-am atins niciodată un client cu mâinile murdare.
Mihai a privit mâinile mamei sale.
Le cunoștea din copilărie.
Erau mâinile care îi trimiseseră bani pentru școală, haine și facultate, în timp ce ea trăia departe de casă.
— Diana, arată-mi filmarea.
— Mihai, te rog…
— Vreau să văd ce ai făcut.
Diana a deschis telefonul cu degetele tremurânde.
Mihai a urmărit înregistrarea până la capăt.
Când a auzit-o spunând că mama lui ar trebui să se ducă să tundă oile la țară, a închis ochii.
— Nu pot să cred că ai vorbit așa.
— Îmi pare rău! N-am știut cine este!
— Tocmai asta mă sperie, Diana. Că ai fi considerat normal să umilești o femeie dacă nu era mama mea.
Lenuța și-a luat geanta.
— Mihai, eu plec. Nu vreau să vă stric seara.
Fiul ei s-a ridicat imediat.
— Mamă, tu nu ai stricat nimic.
Apoi s-a întors spre Diana.
— Mâine mergem la salon. Îți vei cere scuze în fața Cameliei și a oamenilor în fața cărora ai umilit-o. Și vei șterge filmarea, după ce publici o rectificare.
Diana a început să plângă.
— Mihai, nunta noastră este peste o lună!
— Știu. Dar înainte să ne căsătorim trebuie să înțeleg cine ești când ai în față un om de la care nu ai nimic de câștigat.
În noaptea aceea, Diana n-a dormit.
A citit comentariile de sub filmare. Unele o felicitau pentru că fusese exigentă, dar multe condamnau felul în care vorbise.
A șters înregistrarea după ce a publicat un mesaj în care recunoștea că o umilise pe coafeză și că acuzațiile privind igiena nu aveau temei.
A doua zi, a mers la salon.
Camelia a primit-o rece.
— Ce doriți, Diana?
— Să-mi cer iertare.
Lenuța era lângă un scaun, pregătind instrumentele pentru prima clientă.
Diana s-a apropiat.
— Doamnă Lenuța, v-am jignit, v-am filmat și am încercat să vă fac de râs. Nu am nicio scuză. Îmi pare rău.
Lenuța a privit-o îndelung.
— Mă bucur că ai venit. Dar vreau să înțelegi ceva. Nu m-ai rănit fiindcă sunt mama lui Mihai. M-ai rănit fiindcă m-ai tratat ca pe un om fără valoare.
Diana a încuviințat.
— Știu. Și vreau să îndrept ce am făcut.
— Atunci începe prin a nu mai judeca oamenii după mâini, haine sau meserie.
În aceeași săptămână, Mihai și Diana au avut o discuție lungă despre nuntă.
— Nu pot merge la altar ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, i-a spus el.
Diana a început să plângă.
— Vrei să mă părăsești?
— Nu știu încă. Dar vreau să amânăm nunta. Avem nevoie de timp.
Diana a acceptat, deși îi era rușine să anunțe rudele și invitații.
Câteva zile mai târziu, Lenuța a chemat-o la ea acasă.
Pe pat era așezată rochia de mireasă pe care o cumpărase pentru Diana, plătind aproape 8.000 de lei din economiile aduse din Italia.
— Am cumpărat-o pentru tine, a spus Lenuța. Voiam să fie darul meu de nuntă.
Diana a atins materialul alb.
— Este superbă…
— Dar nu mai vreau să ți-o ofer acum.
Fata a ridicat privirea.
— Înțeleg.
— Nu vreau să te pedepsesc. Vreau doar ca darurile mele să fie oferite cu bucurie, nu din obligație.
Lenuța a împăturit cu grijă rochia.
— Cunosc o fată din satul în care am crescut. O cheamă Cristina, are douăzeci și patru de ani și a crescut fără părinți. Se mărită în primăvară și nu-și permite o rochie de mireasă.
Diana a rămas tăcută.
— Vreau să i-o ofer ei, dacă i se potrivește.
— Faceți cum credeți, doamnă Lenuța. Este rochia dumneavoastră.
Pentru prima dată, Diana nu a încercat să obțină ceea ce își dorea prin insistențe.
În zilele următoare, s-a întors la salon și i-a propus Cameliei să ajute voluntar, dacă avea nevoie.
Camelia a acceptat să-i ofere o perioadă de instruire practică, cu activități potrivite și sub supraveghere, fără să o folosească drept înlocuitor pentru personalul plătit.
Diana a început cu lucruri simple: pregătirea posturilor de lucru, curățarea instrumentelor conform procedurilor, aranjarea prosoapelor și întâmpinarea clientelor.
În prima zi, după câteva ore, o dureau picioarele.
Lenuța a observat.
— Ești obosită?
— Da. N-am crezut că este atât de greu.
— Și eu am făcut asta aproape treizeci de ani, Diana. Uneori fără pauză de masă.
Fata a privit mâinile coafezei.
— Acum înțeleg de ce sunt așa.
— Nu trebuie să-ți fie milă de ele. Sunt mâinile cu care mi-am crescut copilul.
Timp de o lună, Diana a continuat să vină la salon, în zilele stabilite împreună cu Camelia.
A învățat să vorbească respectuos cu clientele, să nu grăbească oamenii în vârstă și să nu trateze nicio muncă drept inferioară.
Într-o după-amiază, o clientă a făcut o remarcă despre mâinile Lenuței.
— Vai, dar ce piele aspră aveți!
Diana a intervenit calm.
— Doamna Lenuța are peste treizeci de ani de experiență. Mâinile ei au făcut mii de femei să se simtă frumoase.
Lenuța a privit-o surprinsă.
Nu a spus nimic, dar a zâmbit.
La sfârșitul lunii, Mihai a venit la salon.
A găsit-o pe Diana aranjând prosoapele curate, îmbrăcată simplu, fără machiajul elaborat pe care îl purta de obicei.
— Cum a fost ziua? a întrebat el.
— Grea. Dar bună.
Mihai a privit-o atent.
— Ai făcut toate astea ca să nu mă pierzi?
Diana a rămas câteva clipe pe gânduri.
— La început, da. Dar acum le fac fiindcă mi-e rușine de omul care am fost în ziua aceea. Și nu vreau să mai fiu așa.
Mihai a luat-o de mână.
— Atunci poate putem începe din nou. Fără să ne grăbim.
Nunta nu a mai avut loc la data inițială. Au stabilit să se căsătorească după câteva luni, când amândoi au simțit că încrederea putea fi reconstruită.
Lenuța a participat la ceremonie, dar nu a mai cumpărat o altă rochie de mireasă.
Diana și-a ales singură o rochie simplă, pe care și-a plătit-o din economiile proprii.
În ziua nunții, înainte să plece spre cununie, Lenuța i-a aranjat o șuviță de păr.
Diana i-a prins mâna și a sărutat-o.
— Vă mulțumesc pentru tot ce m-ați învățat.
Lenuța a zâmbit.
— Să nu uiți, Diana: frumusețea nu stă în mâinile care te coafează, ci în felul în care îi tratezi pe oamenii din jurul tău.
Iar Diana, care cu câteva luni înainte se ferise de mâinile crăpate ale unei coafeze, le-a ținut acum între ale ei, fără urmă de rușine.