Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Roxana a rămas cu gura întredeschisă, privind când spre soțul ei, când spre învățătoare.
— Cătălin, ce înseamnă asta? O cunoști pe femeia asta?
Bărbatul nu i-a răspuns. S-a apropiat încet de Maria Dobre, cu ochii în lacrimi.
— Doamnă învățătoare… chiar nu mă recunoașteți?
Maria și-a potrivit ochelarii și l-a privit cu atenție.
— Îmi pare rău, domnule Ionescu. Am avut sute de elevi…
— Cătălin. Cătălin de la casa de copii. Băiatul care venea iarna la școală cu pantofii rupți.
Maria a dus mâna la piept.
— Cătălin… Cătălin al meu?
Bărbatul a încuviințat, iar lacrimile i-au curs pe obraji.
— Eu sunt, doamnă învățătoare.
Apoi, sub privirile uluite ale Roxanei și ale directoarei, i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
— Dacă n-ați fi fost dumneavoastră, eu n-aș fi ajuns omul care sunt astăzi.
Maria l-a îmbrățișat.
— Doamne, Cătăline! Ce mare te-ai făcut! Și uite că băiatul tău e acum elevul meu…
Roxana și-a încrucișat brațele.
— Stați puțin! Vreți să spuneți că vă cunoașteți de când era copil? Și ce legătură are asta cu nota lui David?
Cătălin s-a întors spre ea.
— Are legătură cu tot ce ai făcut ieri.
— Eu doar mi-am apărat copilul!
— Nu, Roxana. Ai amenințat femeia care m-a învățat ce înseamnă să fii om.
A tras un scaun și s-a așezat, de parcă picioarele nu-l mai țineau.
— Aveam nouă ani când am ajuns în clasa doamnei Maria. Eram la casa de copii, aici, în Craiova. Nu aveam părinți care să vină la ședințe, nu aveam haine bune și nici măcar un ghiozdan întreg.
Maria încerca să-l oprească.
— Cătălin, nu trebuie să povestești toate astea…
— Ba trebuie. Mai ales astăzi.
Bărbatul a privit-o pe Roxana.
— Într-o iarnă, am venit la școală cu pantofii dezlipiți. Îmi înghețaseră picioarele atât de tare încât plângeam sub bancă. Știi ce a făcut doamna învățătoare?
Roxana a tăcut.
— M-a dus după ore la un magazin și mi-a cumpărat ghete din salariul ei. Mi-a luat și un ghiozdan. Iar când a văzut că nu știam să citesc bine, a rămas cu mine după program, săptămâni întregi.
Maria și-a șters ochii cu o batistă.
— Erai un copil foarte silitor, Cătălin.
— Eram un copil flămând, doamnă învățătoare. Și dumneavoastră știați.
Vocea i s-a frânt.
— M-ați dus de atâtea ori acasă la dumneavoastră, cu aprobarea celor de la centru. Îmi dădeați să mănânc, îmi spălați uniforma când era nevoie și mă ajutați la teme. Soțul dumneavoastră îmi repara jucăriile stricate.
S-a întors din nou spre Roxana.
— În clasa a patra, am luat “Suficient” la matematică. Exact ca David.
Roxana a ridicat privirea.
— Și?
— Și doamna Maria nu mi-a schimbat calificativul din milă. M-a chemat după ore, mi-a explicat ce greșisem și m-a ajutat să învăț. La următoarea lucrare am luat “Foarte bine”.
Maria a zâmbit printre lacrimi.
— Îmi amintesc. Ai venit alergând cu caietul prin curte.
— Pentru că atunci am înțeles că pot reuși prin munca mea.
Cătălin s-a ridicat.
— Iar tu, Roxana, ai venit să-i ceri să mintă pentru copilul nostru.
— Nu știam cine este! a izbucnit femeia.
— Tocmai asta e problema! Dacă era o învățătoare pe care n-o cunoșteam, aveai dreptul s-o umilești?
Roxana n-a răspuns.
Directoarea a intervenit cu voce joasă.
— Domnule Ionescu, sesizarea a fost deja înregistrată la inspectorat.
— Atunci vom trimite astăzi o declarație prin care retragem acuzațiile nefondate. Iar lucrarea lui David va rămâne exact cum a fost evaluată.
Maria a clătinat din cap.
— Cătălin, nu vreau ca băiatul să sufere pentru greșeala părinților.
— Nici eu. De aceea vreau să învețe că un calificativ slab nu este o rușine. Rușinos este să crezi că poți cumpăra orice.
În aceeași după-amiază, Cătălin a discutat cu David.
Băiatul de nouă ani stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ.
— Tata, mami a zis că doamna învățătoare nu mă place.
Cătălin s-a așezat lângă el.
— David, ai greșit câteva exerciții. Asta nu înseamnă că doamna nu te place.
— Dar mami a zis că o să-mi schimbe calificativul.
— Nu trebuie schimbat calificativul. Trebuie să înțelegi exercițiile.
David a tăcut puțin.
— Și dacă mai iau “Suficient”?
— O să învățăm împreună până când vei reuși. Eu am luat și eu “Suficient” când eram mic.
— Tu?
— Da. Și tot am ajuns să construiesc lucruri mari.
În săptămâna următoare, Roxana a mers din nou la școală.
De data aceasta, a bătut la ușă.
— Doamnă Dobre, aș vrea să vă cer iertare.
Maria a lăsat catalogul deoparte.
— Vă ascult.
— V-am jignit, v-am amenințat și am încercat să vă stric reputația. N-am nicio scuză.
— Mă bucur că ați înțeles. Dar David are nevoie să vadă că și adulții își asumă greșelile.
Roxana a încuviințat.
La următoarea ședință cu părinții, s-a ridicat în fața tuturor.
— Vreau să vă spun ceva. Am făcut o plângere nedreaptă împotriva doamnei Dobre, fiindcă fiul meu primise un calificativ care nu mi-a convenit. Am amenințat-o și am încercat să-mi folosesc relațiile. Îmi cer iertare în fața dumneavoastră.
În clasă s-a făcut liniște.
Maria i-a răspuns simplu:
— Vă mulțumesc. Acum putem să ne ocupăm de ceea ce contează: copiii.
Câteva luni mai târziu, școala a inaugurat o sală nouă de lectură și activități educative, amenajată printr-o donație făcută de firma lui Cătălin, cu aprobările necesare.
Avea biblioteci, calculatoare și mese la care copiii puteau lucra după ore.
La intrare fusese montată o plăcuță:
“Sala Învățătoarea Maria Dobre”.
Maria a privit-o emoționată.
— Cătălin, nu trebuia să faci asta pentru mine.
Bărbatul i-a luat mâinile între ale lui.
— N-am făcut-o ca să vă răsplătesc. N-aș putea niciodată. Am făcut-o pentru copiii care, ca mine odinioară, au nevoie de cineva care să creadă în ei.
În ziua inaugurării, David a venit cu o lucrare de matematică în mână.
— Doamnă învățătoare, am luat “Foarte bine”!
Maria a zâmbit.
— Bravo, David! Ai muncit mult.
Băiatul a îmbrățișat-o.
Iar Cătălin, privind scena, și-a amintit de copilul cu pantofii rupți care fusese cândva.
Atunci a înțeles că cel mai frumos lucru pe care îl putea lăsa fiului său nu era averea, ci respectul pentru oamenii care îl ajutau să devină mai bun.