Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ioana a rămas o clipă în pragul sălii de ședințe, cu laptopul strâns la piept.
Victor se ridicase de pe scaun. Avea fața roșie și încerca să zâmbească.
— Domnule Mureșan, cred că este o neînțelegere. Ioana face parte din echipa tehnică, dar prezentarea este responsabilitatea mea.
Adrian Mureșan, consultantul de 46 de ani, a privit-o pe femeie.
— Doamnă Dobre, ne-am cunoscut anul trecut, la conferința din Berlin. Dumneavoastră ați prezentat prototipul unui sistem de automatizare logistică. Îmi amintesc că am discutat aproape o oră despre arhitectura lui.
Ioana a încuviințat.
— Da. Atunci aveam doar prima versiune funcțională. Între timp, am dezvoltat sistemul împreună cu echipa.
— Și cine a coordonat dezvoltarea?
— Eu, din punct de vedere tehnic.
Victor a intervenit imediat.
— Sub conducerea mea!
Sorin Pavel, care până atunci tăcuse, și-a împins scaunul în spate.
— Victor, acum un an nici măcar nu lucrai în firmă. Ioana a început proiectul înainte să vii tu.
În sală s-a făcut liniște.
Adrian a deschis documentația.
— Domnule Marinescu, ne-ați spus că ați conceput arhitectura sistemului. Vă rog să ne explicați cum se sincronizează datele după o întrerupere de conexiune.
Victor a privit spre ecran.
— Sunt detalii de implementare. Nu cred că trebuie să intrăm atât de adânc.
— Pentru o investiție de 12 milioane de lei, tocmai aceste detalii contează.
Ioana și-a deschis laptopul.
— Dacă îmi permiteți, pot explica eu.
În următoarele douăzeci de minute, femeia a prezentat mecanismul de recuperare a datelor, testele de securitate și problemele rezolvate în ultimele luni.
A răspuns fără ezitare la fiecare întrebare. Când nu avea o informație exactă, spunea că trebuie verificată, în loc să inventeze un răspuns.
La final, Adrian a închis dosarul.
— Acum înțeleg de ce ne-a interesat acest proiect de la început.
Victor a încercat să recâștige controlul discuției.
— Excelent! După cum vedeți, am o echipă foarte bine pregătită.
Consultantul l-a privit rece.
— Aveți o echipă bună, domnule Marinescu. Dar ne îngrijorează felul în care este condusă.
Unul dintre reprezentanții investitorului a cerut o pauză pentru o discuție internă.
Înainte să iasă, Adrian i-a spus Ioanei:
— Vă rog să rămâneți disponibilă. Vom avea nevoie de dumneavoastră la următoarea întâlnire.
Imediat ce ușa s-a închis, Victor s-a întors furios spre ea.
— Ești mulțumită? M-ai făcut de râs în fața tuturor!
Ioana l-a privit fără să coboare ochii.
— Nu eu ți-am trecut numele la rubrica de creator.
— Ai grijă ce spui! Încă sunt directorul tău!
— Știu. Tocmai de aceea îți cer să nu mă mai ameninți.
Sorin s-a apropiat de ea.
— Ioana, nu ești singură. Pot confirma fiecare etapă a proiectului.
În după-amiaza aceea, investitorii au cerut o întâlnire cu fondatorul firmei, Gheorghe Marinescu, tatăl lui Victor.
Bărbatul de 61 de ani se întorsese dintr-o deplasare și aflase că prezentarea nu decursese conform planului.
Adrian i-a explicat situația.
— Domnule Marinescu, proiectul are potențial. Dar nu putem investi într-o companie în care conducerea își atribuie competențe pe care nu le are și amenință oamenii care au construit produsul.
Gheorghe a rămas tăcut.
— Ce condiții aveți? a întrebat în cele din urmă.
— O verificare tehnică independentă, clarificarea responsabilităților și numirea doamnei Dobre la conducerea proiectului, cu autoritate reală asupra echipei și bugetului. Abia apoi putem discuta semnarea contractului.
Gheorghe și-a chemat fiul în birou.
— Victor, vreau să-mi explici de ce ai trecut numele tău drept creator.
— Tată, sunt director! Trebuia să arăt că eu conduc!
— Să conduci nu înseamnă să furi meritul altuia.
— Eu încercam să salvez imaginea firmei!
Gheorghe a lovit cu palma în birou.
— Imaginea firmei era munca Ioanei! Tu ai pus-o în pericol!
Victor a amuțit.
— Te-am numit director fiindcă am crezut că poți învăța să conduci oameni. Dar tu ai crezut că numele meu îți dă dreptul să-i umilești.
A doua zi, Gheorghe a convocat o ședință.
În fața echipei, a anunțat că Victor era revocat din funcția de director.
— Până când vei demonstra că poți respecta munca altora, vei lucra în departamentul de arhivare și evidență internă, sub coordonarea unui angajat cu experiență. Fără atribuții de conducere.
Victor s-a ridicat brusc.
— Mă trimiți la arhivă? Pe mine, fiul tău?
— Tocmai pentru că ești fiul meu ar fi trebuit să știi mai bine.
Apoi Gheorghe s-a întors spre Ioana.
— Doamnă Dobre, vă datorez scuze. Am lăsat firma pe mâna fiului meu fără să verific ce se întâmplă cu oamenii care muncesc aici.
Ioana a răspuns calm:
— Nu vreau doar scuze, domnule Marinescu. Vreau ca nimeni din echipă să nu mai fie amenințat pentru că spune adevărul.
Gheorghe a încuviințat.
În următoarele săptămâni, compania a trecut prin verificarea cerută de investitori. Documentația a confirmat contribuția Ioanei și a colegilor ei.
Gheorghe i-a propus oficial conducerea proiectului, un bonus pentru munca depusă și un pachet de cinci la sută din părțile sociale ale firmei, printr-un acord separat.
— Nu vreau să vă ofer doar un titlu, i-a spus. Vreau să aveți un cuvânt real de spus în viitorul acestui produs.
Ioana a acceptat după ce condițiile au fost puse în scris și analizate împreună cu un specialist.
O lună mai târziu, investitorii au semnat acordul de finanțare, cu obiective și etape clare de implementare.
În seara aceea, Ioana a ajuns acasă înainte de ora șapte.
Rareș a alergat spre ea cu un caiet în mână.
— Mami, uite! Am mai luat un zece!
Ioana l-a ridicat în brațe.
— Și eu am avut o zi bună, puiule.
— Ai terminat proiectul?
— Nu. Dar de acum o să pot lucra la el fără să mă ascundă nimeni.
Băiatul a privit-o serios.
— Adică acum știe toată lumea că tu l-ai făcut?
Ioana a zâmbit.
— Știe că eu și colegii mei am muncit pentru el.
Rareș a îmbrățișat-o.
— Eu știam de mult, mami. Te vedeam în fiecare seară.
Ioana și-a lipit obrazul de părul copilului și a început să plângă.
Nu pentru cele 12 milioane de lei. Nici pentru funcția nouă.
Ci pentru că, după un an în care muncise până noaptea târziu și își înghițise oboseala, nu mai trebuia să-și ceară scuze pentru propriul merit.
Iar în dimineața următoare, pe prima pagină a prezentării oficiale apărea numele ei, alături de numele colegilor care construiseră sistemul.
De data aceasta, nimeni nu mai putea spune că doar îl tastase.