Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Larisa a rămas câteva clipe nemișcată, cu mâna pe clanța magazinului.
— Cum adică ai și tu treabă acolo? Ce legătură ai tu cu proprietarul?
Floarea a continuat să așeze legăturile de pătrunjel.
— O să aflați mâine, doamnă Larisa. Acum am clienți de servit.
— Să nu-mi spui că te-ai dus să mă reclami și acolo!
— Nu v-am reclamat nicăieri. Dumneavoastră ați făcut destule reclamații pentru amândouă.
Larisa a intrat în magazin, trântind ușa atât de tare încât au tremurat manechinele din vitrină.
A doua zi, la ora zece fără cinci minute, a ajuns la sediul agenției imobiliare din centrul Brașovului.
Purta un costum elegant și avea într-o mapă toate facturile pentru amenajarea buticului. Era hotărâtă să obțină prelungirea contractului, chiar dacă trebuia să amenințe cu un proces.
Agentul imobiliar, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, a poftit-o într-o sală de ședințe.
— Luați loc, doamnă Preda. Proprietara ajunge imediat.
— Proprietara? Eu credeam că spațiul aparține unei firme!
— Firma noastră doar îl administrează.
Ușa s-a deschis.
În prag a apărut Floarea Dumitrescu.
Nu purta șorțul înflorat, ci un costum simplu, bleumarin, și o geantă veche din piele. Părul argintiu îi era prins îngrijit la spate.
Larisa a izbucnit:
— Ce caută femeia asta aici? V-am spus că vreau să discut cu proprietarul!
Agentul s-a ridicat.
— Doamnă Preda, dânsa este proprietara clădirii în care funcționează magazinul dumneavoastră.
Larisa a început să râdă.
— E o glumă? Femeia asta vinde pătrunjel cu doi lei legătura!
Floarea s-a așezat liniștită.
— Trei lei, doamnă Larisa. S-a scumpit de anul trecut.
Agentul a pus pe masă documentele de proprietate.
Larisa le-a privit, apoi a ridicat ochii spre Floarea.
— Nu se poate…
— Ba se poate, a răspuns bătrâna. Am cumpărat clădirea acum șase luni. Am economisit treizeci de ani, împreună cu soțul meu. Am vândut și un teren moștenit de la părinții lui. Nu am câștigat la loterie și nu mi-a lăsat nimeni o avere.
— Și de ce mai stați la tarabă dacă aveți atâția bani?
Floarea a privit-o drept în ochi.
— Pentru că îmi place să muncesc. Și pentru că nu mi-a fost niciodată rușine să vând ceea ce cresc cu mâinile mele.
Larisa a rămas tăcută.
— Când am cumpărat clădirea, am preluat și contractul dumneavoastră, a continuat Floarea. Agenția s-a ocupat de tot. N-am avut niciun motiv să vă deranjez. Până când ați început să mă umiliți în fiecare dimineață.
— Deci vă răzbunați!
— Nu. Contractul expiră peste treizeci de zile. Am dreptul să nu îl prelungesc, iar notificarea a fost trimisă la timp. Nu vă cer să plecați mâine și nu vă opresc să vă luați marfa sau amenajările care vă aparțin.
Larisa a împins mapa spre ea.
— Am investit patruzeci de mii de lei în magazin!
— Știu. Dar investiția dumneavoastră nu vă dă dreptul să călcați în picioare munca altcuiva.
— Vă ofer chirie mai mare! Cu cincizeci la sută!
Floarea a clătinat din cap.
— Nu banii sunt problema.
— Atunci ce vreți? Să mă vedeți cerându-vă iertare în genunchi?
— Nu vreau să îngenuncheze nimeni în fața mea. Știu prea bine cum se simte umilința.
Larisa și-a strâns lucrurile, cu mâinile tremurând.
— O să regretați. Nu găsiți dumneavoastră alt chiriaș care să plătească atât!
Floarea n-a răspuns.
Două zile mai târziu, Răzvan, tânărul croitor care o ajutase să adune roșiile, a găsit-o pe Floarea la tarabă.
— Tanti Floarea, am auzit că se închide magazinul de lângă dumneavoastră.
— Nu se închide. Se schimbă chiriașul.
— Păcat de spațiu. Eu visez de ani întregi să-mi deschid atelierul meu, dar chiriile din Brașov sunt prea mari.
Floarea a lăsat cântarul deoparte.
— Și dacă ai găsi un spațiu potrivit?
Răzvan a zâmbit amar.
— Cu ce bani? Am strâns pentru două mașini de cusut și o masă de croit. Mai mult nu-mi permit.
— Vino mâine să discutăm.
Când a aflat cine era proprietara, tânărul a rămas fără cuvinte.
Floarea i-a propus un contract de închiriere pe trei ani, cu o chirie redusă în primele șase luni, suficient cât să-și poată porni atelierul.
— Dar de ce faceți asta pentru mine?
— Pentru că te-am văzut muncind. Și pentru că în ziua când roșiile mele erau pe jos, tu te-ai aplecat să mă ajuți, deși nu aveai nimic de câștigat.
Răzvan a înghițit în sec.
— N-o să vă dezamăgesc.
— Atunci să faci treabă bună. Restul se învață.
La sfârșitul lunii, Larisa a predat cheile magazinului.
Încercase să găsească un alt spațiu comercial în zonă, dar chiriile și garanțiile cerute depășeau ce își putea permite. Avea încă marfă în valoare de zeci de mii de lei și facturi de achitat.
După încă două săptămâni, a închiriat o tarabă pentru articole textile într-un sector autorizat al aceleiași piețe.
La câteva rânduri de Floarea.
În prima dimineață, a sosit cu trei cutii de haine și un suport metalic. Nu știa cum să le aranjeze ca să nu se murdărească și nici cum să le ferească de umezeală.
Când a început să plouă, a încercat disperată să tragă o folie peste marfă.
Floarea a văzut-o de la distanță.
A luat o prelată de rezervă și s-a apropiat.
— Puneți-o peste cutii. E mai groasă și nu intră apa.
Larisa a privit-o suspicioasă.
— Ați venit să râdeți de mine?
— Nu. Am venit să nu vi se strice marfa.
Pentru prima dată, Larisa n-a mai avut o replică pregătită.
A luat prelata și a întins-o peste cutii.
— Mulțumesc, a murmurat.
Floarea s-a întors spre taraba ei.
— Doamnă Floarea! a strigat Larisa.
Bătrâna s-a oprit.
— Îmi pare rău pentru roșiile acelea. Și pentru tot ce v-am spus.
Floarea a privit-o câteva secunde.
— Nu roșiile m-au durut cel mai tare, doamnă Larisa. Ci faptul că m-ați făcut să mă simt de parcă munca mea era o rușine.
Larisa și-a coborât ochii.
— Știu. Acum înțeleg.
— Sper să nu uitați când o să vă meargă iar bine.
Peste câteva luni, atelierul lui Răzvan avea deja clienți fideli. În vitrina fostului butic se vedeau rochii reparate, costume ajustate și haine făcute la comandă.
Larisa continua să vândă în piață. Uneori cumpăra roșii de la Floarea, alteori o ajuta să ridice câte o lădiță grea.
Nu deveniseră prietene, iar Floarea nu uitase ce se întâmplase. Dar Larisa învățase să salute oamenii fără să se uite mai întâi la hainele lor.
Într-o dimineață, o clientă s-a oprit la taraba Larisei și a întrebat-o, privind spre femeia cu șorț înflorat:
— Nu vă deranjează că vindeți haine lângă zarzavat?
Larisa a așezat cu grijă o bluză pe umeraș.
— Nu, doamnă. Aici fiecare își câștigă pâinea cum poate. Și fiecare merită respect.
Floarea a auzit-o, dar nu s-a întors.
A zâmbit doar puțin, în timp ce cântărea un kilogram de roșii.