Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii pe telefonul femeii. În fotografie, Florin stătea în fața unei case cu gard alb, ținând de mână un băiețel de vreo opt ani.
Copilul avea părul închis la culoare și un zâmbet larg. Florin se aplecase spre el, iar băiatul îl privea cu o familiaritate care m-a durut mai tare decât orice îmbrățișare.
— Cine este copilul? am întrebat.
Femeia și-a coborât telefonul.
— Este fiul meu. Îl cheamă Rareș.
— Și ce legătură are Florin cu el?
A ezitat, apoi mi-a răspuns:
— Este tatăl lui.
M-am sprijinit de peretele holului. În spatele ușilor de sticlă se auzeau vocile copiilor de la bazin, dar eu nu mai distingeam nimic.
— Nu se poate. Eu sunt căsătorită cu Florin de nouă ani.
— Iar Rareș are opt ani și patru luni, a spus ea încet.
Am făcut socoteala fără să vreau. Băiatul se născuse la câteva luni după nunta noastră.
— Cum vă numiți?
— Mădălina. Mădălina Rusu. Am fost împreună cu Florin înainte să vă cunoască. Ne-am despărțit când eram însărcinată, dar el a revenit după nașterea copilului.
— Și nu v-a spus niciodată că este căsătorit?
— Mi-a spus că se căsătorise, dar că divorțase după câteva luni. Că mariajul fusese o greșeală și că nu mai avea nicio legătură cu dumneavoastră.
Am simțit că mi se face rău.
— Dar de ce aveți geaca lui?
— A lăsat-o azi-dimineață la mine. A venit să-l ia pe Rareș la un concurs sportiv. A uitat-o în hol și m-a rugat să i-o aduc aici, pentru că urma să treacă după ea.
Am privit din nou eticheta pe care o cususem cu mâinile mele.
— Florin mi-a spus că este plecat la un curs de unsprezece zile.
Mădălina a închis ochii.
— Mie mi-a spus că lucrează în apropiere și că are câteva zile libere. A stat cu Rareș aproape în fiecare zi săptămâna asta.
Atunci am înțeles de ce fotografiile trimise de Florin din hotel mi se păruseră uneori atât de asemănătoare. Nu erau făcute în zilele în care le primeam.
Mi-am amintit și serile în care refuza apelurile video, spunând că era obosit sau că avea colegi în cameră.
— Mădălina, trebuie să-mi iau fetița de la lecția de înot. Dar vreau să vorbim. Nu vreau să facem scandal aici.
— Nici eu. Și îmi pare rău. Dacă aș fi știut…
— Nu dumneavoastră mi-ați promis credință acum nouă ani.
Am schimbat numerele de telefon, iar ea mi-a trimis fotografia și câteva mesaje care arătau că Florin fusese în oraș în zilele în care pretindea că se afla la curs.
După lecție, am dus-o pe Daria acasă. Nu i-am spus nimic despre descoperirea mea. Avea șase ani și nu merita să fie prinsă în minciunile adulților.
Seara, Florin m-a sunat, ca de obicei.
— Bună, iubito! Cum a fost ziua voastră?
Am privit fotografia lui Rareș de pe telefon.
— Bine. Tu unde ești?
— La hotel. Tocmai am terminat cursul. Sunt rupt de oboseală.
— Florin, pornește camera.
— Acum? Sunt în pat.
— Te rog.
A urmat o tăcere scurtă.
— Simona, ce se întâmplă?
— Astăzi am fost cu Daria la piscină. Am găsit geaca ta bleumarin. Cea în care ți-am cusut eticheta.
Nu a mai spus nimic.
— Am cunoscut-o pe Mădălina. Și am văzut fotografia cu Rareș.
Florin a închis apelul.
După zece minute, mi-a trimis un mesaj în care îmi cerea să nu iau nicio hotărâre până nu discutăm.
I-am răspuns că îl aștept acasă a doua zi, după ce Daria urma să plece la bunica ei.
A venit dimineața, cu geanta de voiaj pe care i-o pregătisem eu. Nu mai avea aerul bărbatului sigur pe el care pleca mereu la cursuri.
— Simona, lasă-mă să-ți explic.
— Începe cu băiatul. Este fiul tău?
— Da.
— Și știai de el când ne-am căsătorit?
— Mădălina era însărcinată când ne-am despărțit. Nu eram sigur că este copilul meu. După naștere am făcut un test de paternitate. Am aflat adevărul când Rareș avea câteva luni.
— Deci de aproape opt ani ai un fiu despre care nu mi-ai spus nimic.
Florin a dat din cap.
— Mi-a fost teamă că mă vei părăsi.
— Și ai preferat să mă minți opt ani?
— La început am vrut doar să-l ajut financiar. Apoi am început să-l vizitez. Rareș s-a atașat de mine. N-am mai știut cum să-ți spun.
— Dar Dariei cum îi explici că are un frate pe care tatăl ei l-a ascuns toată viața?
Florin și-a acoperit fața cu palmele.
— Nu știu.
— Eu știu un lucru. Nu Rareș este problema. Copilul acela nu are nicio vină. Problema este că tu ai construit două vieți din minciuni.
L-am întrebat dacă între el și Mădălina exista și o relație de cuplu.
— Ne-am apropiat din nou în ultimii ani, a recunoscut. Nu locuim împreună, dar am petrecut mult timp cu ea și cu Rareș.
Am simțit că mi se rupe ceva în piept, dar nu am ridicat vocea.
— Atunci nu mai avem ce discuta despre căsnicia noastră.
— Simona, te iubesc. Pe tine și pe Daria.
— Poate că ne iubești în felul tău. Dar dragostea fără adevăr nu mai este suficientă pentru mine.
I-am cerut să locuiască separat cât timp hotăram ce aveam de făcut. A încercat să mă convingă să-l las să rămână, dar nu am cedat.
În săptămânile următoare, am discutat cu un avocat despre divorț, locuința Dariei, contribuția la întreținerea ei și programul de legături personale cu tatăl său.
Nu i-am interzis lui Florin să-și vadă fiica. I-am cerut însă să nu o folosească pentru a mă convinge să-l primesc înapoi.
Mădălina m-a sunat după câteva zile. Aflase și ea că Florin o mințise în privința divorțului.
— Nu vreau să vă fac rău, Simona. Dar nici nu mai vreau să-l las să decidă ce adevăr merităm să știm.
Am vorbit mult despre copii. Amândouă am fost de acord că Rareș și Daria nu trebuie să plătească pentru greșelile tatălui lor.
Cu timpul, și cu sprijinul unui psiholog pentru a pregăti discuțiile potrivit vârstei lor, copiii au aflat că sunt frați. Prima întâlnire a fost scurtă, într-un parc, fără promisiuni mari și fără să-i obligăm să se apropie.
Rareș i-a arătat Dariei o mașinuță, iar ea i-a povestit că învață să înoate.
Nu au devenit peste noapte cei mai buni prieteni. Dar au început să se cunoască.
Divorțul s-a încheiat după câteva luni. Florin a acceptat responsabilitățile stabilite față de Daria și a continuat să fie prezent în viața ambilor copii.
Eu mi-am păstrat serviciul, apartamentul în care locuiam cu fetița și, mai ales, dreptul de a-mi construi viața fără să mă întreb în fiecare zi dacă omul de lângă mine spune adevărul.
Într-o sâmbătă, Daria m-a întrebat dacă mai mergem la piscină.
— Sigur că da, iubita mea.
— Și Rareș poate veni cu noi? Mi-a spus că știe să înoate foarte bine.
Am zâmbit.
— Dacă și mama lui este de acord, putem merge împreună.
În ziua aceea, privind-o pe Daria cum se pregătea pentru lecția de înot, mi-am amintit geaca bleumarin și cele două cusături albe de la guler.
O cusătură atât de mică îmi arătase adevărul pe care soțul meu îl ascunsese ani întregi.
Nu regretam că îl descoperisem. Regretam doar anii în care avusesem încredere într-un om care îmi oferise mereu explicații, dar niciodată întreaga poveste.
Florin pierduse o căsnicie prin minciună. Eu pierdusem omul în care crezusem, dar îmi recâștigasem liniștea. Iar cei doi copii aveau acum șansa să se cunoască fără să mai fie despărțiți de secretele tatălui lor.