Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sebastian a rămas în mijlocul sufrageriei, privind-o nedumerit pe mama lui.
— Mamă, despre ce vorbești? Ce trebuia să aflu?
Mariana și-a șters lacrimile și a închis telefonul.
— Mâine, la șapte dimineața, să fii pregătit. Mergem împreună la spital.
— Dar am seminar!
— Astăzi ai avut destul curaj să umilești o femeie de șaptezeci și patru de ani în fața unui autobuz întreg. Mâine să ai curajul să o privești în ochi.
Sebastian a vrut să protesteze, dar mama lui a ieșit din cameră fără să-i mai răspundă.
A doua zi, la ora șapte și jumătate, cei doi au intrat în secția de Oncologie a spitalului din Iași.
Sebastian mergea în urma mamei, cu mâinile în buzunare.
— Dacă m-ai adus să-mi arăți bolnavi, să știi că nu mă impresionezi.
Mariana s-a oprit în fața unei uși.
— Nu te-am adus să vezi bolnavi. Te-am adus să cunoști un om.
A deschis ușa salonului.
Pe unul dintre fotolii stătea Elisabeta Munteanu.
Avea același basc vișiniu așezat lângă ea, pe un scaun, și aceeași plasă cu dosare medicale la picioare. O asistentă îi pregătea perfuzia pentru ședința de chimioterapie.
Când l-a văzut pe Sebastian, bătrâna s-a tras instinctiv înapoi.
— Doamnă Mariana… de ce l-ați adus aici?
Sebastian a simțit cum i se încălzesc obrajii.
— Dumneavoastră… sunteți bolnavă?
Elisabeta și-a coborât privirea.
— De cancer, maică. Dar asta nu înseamnă că nu mai am dreptul să merg cu autobuzul.
Mariana s-a apropiat de fotoliu.
— Doamna Elisabeta este pacienta mea de aproape un an. Vine singură la tratament, fiindcă soțul i-a murit, iar singura ei fiică locuiește departe și nu poate ajunge la fiecare ședință.
Apoi s-a întors spre fiul ei.
— Ieri, când ai tras-o de braț, venea de la analizele făcute înaintea tratamentului de astăzi. Era slăbită, amețită și abia se ținea pe picioare.
Sebastian nu mai scotea niciun cuvânt.
— Știi ce m-a întrebat prima dată când am cunoscut-o? a continuat Mariana. Dacă poate veni cu autobuzul după chimioterapie, pentru că nu-și permite să plătească mereu un taxi.
Elisabeta a încercat să intervină.
— Doamnă Mariana, nu-l certați pentru mine. E tânăr. Poate a avut o zi grea.
Mariana a clătinat din cap.
— Tocmai asta este problema, doamnă Elisabeta. Dumneavoastră îi găsiți scuze, deși el nu v-a arătat nici măcar puțină milă.
Sebastian s-a apropiat cu pași nesiguri.
— Îmi pare rău pentru ce am făcut.
Bătrâna l-a privit.
— Îți pare rău fiindcă ai aflat că sunt bolnavă sau fiindcă ai înțeles că nu trebuia să mă tratezi așa, indiferent dacă eram sănătoasă?
Întrebarea l-a lovit mai tare decât toate comentariile de pe internet.
N-a știut ce să răspundă.
Mariana i-a pus o mână pe umăr.
— O lună de zile o vei însoți pe doamna Elisabeta la fiecare programare medicală, dacă dânsa acceptă. Eu îmi voi organiza turele cum pot, iar tu îți vei organiza cursurile. Nu te oblig să fii bun cu forța, dar în casa mea nu te mai ascunzi în spatele scuzelor.
Elisabeta a ezitat.
— Nu vreau să fie o pedeapsă pentru băiat.
— Atunci să fie o șansă, a răspuns Mariana.
Sebastian a ridicat privirea.
— Dacă mă primiți, vin.
În prima săptămână, tânărul a vorbit foarte puțin.
O aștepta în fața blocului, îi ducea plasa și o însoțea la spital. În zilele fără tratament, o ajuta să cumpere medicamente sau alimente.
La început, Elisabeta îi mulțumea politicos, iar el răspundea stângaci.
Într-o dimineață, în timp ce așteptau la cabinet, bătrâna l-a întrebat:
— Tu ce studiezi, Sebastian?
— Inginerie.
— Și cum te descurci?
Băiatul a oftat.
— Prost. Am o restanță la matematică. Am picat-o de trei ori. Dacă nu o iau la următoarea sesiune, risc să repet anul.
Elisabeta a zâmbit pentru prima dată.
— Ce capitol?
— Ecuații diferențiale.
— Asta predam și eu, printre altele. Am fost profesoară de matematică treizeci și opt de ani.
Sebastian s-a uitat surprins la ea.
— Serios?
— Foarte serios. Dacă vrei, adu-mi cursurile. Vedem unde te încurci.
Din ziua aceea, după programările medicale, Sebastian trecea uneori pe la apartamentul Elisabetei.
Stăteau la biroul vechi din sufragerie, cu caietele deschise și creioanele împrăștiate.
— Nu memora formula fără să înțelegi de unde vine, îi spunea ea. Matematica nu se învață cu nervi, ci cu răbdare.
Într-o după-amiază, Sebastian a observat o fotografie înrămată pe bibliotecă.
Elisabeta era mai tânără, înconjurată de elevi.
— Erați dirigintă?
— Da. Știi ce le spuneam mereu? Că o notă proastă se poate îndrepta. Dar un om care nu mai simte rușine pentru răul făcut are mult mai mult de muncit.
Sebastian și-a lăsat creionul jos.
— Doamnă Elisabeta, eu am râs când ați căzut.
Bătrâna a tăcut.
— Știu, maică.
— Și asta mă doare cel mai tare acum. Că dumneavoastră erați pe jos, iar eu mă gândeam doar că m-am făcut de râs.
Elisabeta i-a întins o batistă.
— Nu pot să uit ziua aceea. Dar văd că încerci să nu mai fii băiatul din autobuz.
Au trecut săptămânile. Sebastian a continuat să o însoțească și după ce luna stabilită de mama lui s-a încheiat.
Într-o zi, Elisabeta i-a spus că nu mai era nevoie să vină atât de des.
— Ai și tu viața ta, facultatea ta.
— Știu. Dar miercuri aveți control la zece. Vin la nouă și jumătate.
— Nu te-a mai trimis mama ta?
— Nu. Vin eu.
În sesiunea următoare, Sebastian a intrat din nou în sala de examen.
De data aceasta, a rezolvat toate exercițiile.
Când s-au afișat rezultatele, a fotografiat nota: opt.
Primul telefon l-a dat mamei.
Al doilea, Elisabetei.
— Doamnă profesoară, am luat opt!
De la celălalt capăt al firului s-a auzit un plâns ușor.
— Bravo, băiatul meu! Vezi ce poate face puțină răbdare?
Câteva zile mai târziu, Mara, liceana care filmase incidentul, ieșea de la un magazin din apropierea spitalului.
L-a recunoscut pe Sebastian.
Mergea încet, ținând-o de braț pe Elisabeta. În cealaltă mână ducea plasa cu dosare medicale. La bordură, s-a oprit, a așteptat să treacă mașinile și a ajutat-o să traverseze.
Mara s-a apropiat.
— Sebastian? Pot să vă întreb ceva?
Băiatul a recunoscut-o imediat.
— Tu ai pus filmarea aceea.
— Da. Și nu regret.
— Nici nu trebuie, a răspuns el. Ai arătat ce am făcut.
Mara a privit-o pe Elisabeta.
— Pot să vă filmez din nou? Numai dacă sunteți amândoi de acord.
Bătrâna s-a uitat la Sebastian.
— Eu sunt de acord. Dar să nu scrii că sunt o eroină. Sunt doar o profesoară pensionară.
Sebastian a zâmbit.
— Atunci scrie că m-a învățat două lucruri. Matematică și respect.
A doua filmare a devenit virală.
De data aceasta, oamenii nu mai vedeau un student care smulgea o bătrână de pe scaun, ci un tânăr care îi potrivea fularul înainte să urce împreună în autobuz.
Mariana a văzut înregistrarea seara, după tură.
Sebastian era lângă ea.
— Mamă, ai văzut?
Femeia l-a îmbrățișat.
— Da. Dar știi ce mă bucură cel mai mult?
— Ce?
— Că de data asta ai făcut un lucru bun înainte să știi că te filmează cineva.
Iar Elisabeta, care timp de un an mersese singură la spital, avea acum un om care o aștepta la ieșire.
Nu pentru o filmare. Nu pentru un examen.
Ci pentru că îi devenise dragă.