Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ana, citește cu voce tare, a repetat Maria, fără să-i dea drumul fiului ei la încheietură.
Ana și-a umezit buzele. Pe prima pagină era un contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu aproape treisprezece ani în urmă. A citit data, adresa casei și apoi numele proprietarilor.
— Maria Popescu și Ana Dumitrescu. Câte o jumătate din imobil.
Radu a izbucnit în râs.
— Ce prostie mai e și asta? Ana nici măcar nu era nevasta mea atunci!
— Tocmai de aceea, a răspuns Maria. Și nici eu nu eram proprietară pe casa asta înainte s-o cumpărăm.
Ana a întors pagina. Recunoștea semnătura ei, dar nu-și amintea să fi văzut vreodată documentul acela.
— Mamă, eu am semnat ceva la notar înainte de nuntă. Mi-ai spus că sunt niște acte pentru banii pe care mi-i lăsase tata.
— Și exact asta erau, fata mea. Numai că trebuie să-ți amintești tot ce s-a întâmplat atunci.
Maria s-a așezat pe scaunul de lângă ușă. Radu a rămas în picioare, cu brațele încrucișate.
— Cu treisprezece ani în urmă, când tatăl Anei a murit, i-a lăsat fetei bani din economiile lui și din vânzarea unui teren. Ana locuia atunci cu chirie. Eu aveam banii strânși împreună cu soțul meu, Dumnezeu să-l ierte. Voi doi urma să vă căsătoriți și căutați o locuință.
— Știu povestea, a întrerupt Radu. Tu ai cumpărat casa și ne-ai primit aici.
— Nu, Radu. Eu și Ana am cumpărat-o. Împreună. Ea a plătit jumătate, din banii ei. Eu am plătit cealaltă jumătate. Amândouă suntem trecute în contract.
Ana s-a uitat din nou la document. Își amintea ziua aceea. Maria o însoțise la notar, îi explicase că banii moșteniți de la tatăl ei puteau fi folosiți pentru o locuință și o întrebase dacă voia să cumpere împreună casa găsită. Ana acceptase. După nuntă, însă, nu se mai interesase de acte. Maria le păstrase în cutia metalică, iar Radu se ocupase de reparații și de gospodărie.
— De ce nu mi-ați spus? a întrebat el.
— Ți-am spus înainte de nuntă că locuința e cumpărată de noi două, a răspuns Maria. Tu ai zis că nu te interesează hârtiile, fiindcă important era să avem unde sta. După aceea ai început să spui că e casa ta. La început am crezut că vorbești despre casa familiei, nu despre proprietate.
Radu a smuls mâna din strânsoarea mamei.
— Eu am pus gresia! Eu am schimbat acoperișul! Eu am făcut mansarda locuibilă!
— Și noi am plătit materiale, muncitori și facturi, a intervenit Ana. Nimeni nu spune că n-ai muncit. Dar nici munca ta nu înseamnă că poți să ne ameninți cu evacuarea.
— Sunt soțul tău! Avem doisprezece ani de căsnicie!
— Și eu sunt soția ta, nu chiriașa ta.
Maria a scos din cutie un al doilea plic. Înăuntru erau chitanțe pentru reparațiile făcute de-a lungul anilor, facturi și câteva extrase bancare. Le păstrase nu ca să-și pedepsească fiul, ci pentru că fusese întotdeauna atentă cu actele casei.
— Radu, am șaizeci și opt de ani. Am muncit o viață și mi-am crescut copilul cum am știut. Nu mi-am închipuit că o să ajung să cer voie să chem un instalator, în casa în care am investit economiile mele.
Radu a privit-o cu maxilarul încleștat.
— Deci asta era. V-ați înțeles amândouă să mă faceți de râs.
— Nu, a spus Ana. Tu ne-ai făcut de râs în fiecare zi în care ai țipat la noi. Și astăzi ai întrecut orice măsură.
— Dacă nu vă convine cum conduc eu casa, plec!
— Este alegerea ta, a răspuns Ana. Dar nu te mai folosesc amenințările ca să ne faci să tăcem.
Radu a așteptat ca una dintre ele să-l oprească. Maria și-a împăturit șorțul. Ana a pus documentele înapoi în mapă.
Niciuna nu l-a rugat să rămână.
A urcat în dormitor, și-a umplut o geantă cu haine și a coborât trântind ușile. Înainte să iasă, s-a întors spre soția lui.
— O să vezi tu cât de ușor e fără mine!
— Poate n-o să fie ușor, Radu. Dar măcar n-o să-mi mai fie frică să vorbesc.
A plecat la un coleg de serviciu. În seara aceea, Ana a schimbat butucul ușii de la intrare, după ce Maria i-a dat acordul. Nu voia să-l pedepsească, ci să știe că nu se putea întoarce oricând, furios, ca și cum nimic nu se întâmplase. A doua zi i-a trimis un mesaj în care îi spunea că își putea lua restul lucrurilor la o oră stabilită împreună.
Au urmat două săptămâni grele. Radu a sunat de mai multe ori, când furios, când rugător. A susținut că avea drepturi pentru investițiile făcute și că nu putea fi scos pur și simplu din locuința familiei.
Ana nu a negat că situația juridică trebuia lămurită. A mers împreună cu Maria la un avocat, care le-a explicat că proprietatea casei și eventualele pretenții privind investițiile erau chestiuni distincte. Faptul că Radu contribuise la îmbunătățiri nu îl transforma automat în proprietar. În același timp, folosirea locuinței familiale nu putea fi tratată ca o simplă ceartă între străini.
Dar Ana nu mai era dispusă să confunde drepturile lui cu dreptul de a le umili.
Într-o duminică, Radu a venit să-și ia ultimele haine. Ana l-a primit în prezența Mariei.
Nu mai avea aerul sigur de altădată. Părea obosit și vorbea încet.
— Am fost un prost, a spus el. M-am obișnuit să dau ordine la serviciu și am ajuns să cred că pot face la fel acasă.
Maria l-a privit fără să se apropie.
— La serviciu conduci o tură, Radu. Acasă ai o mamă și o soție. Nu sunt angajatele tale.
— Știu, mamă. Îmi pare rău că ți-am luat cheia.
— Nu cheia m-a durut cel mai tare. M-a durut că ai putut să-mi spui să plec.
Radu și-a coborât ochii.
— Ana, vreau să mă întorc.
— Eu nu sunt pregătită să te primesc, i-a răspuns ea. Și nu știu dacă voi mai fi vreodată. Dacă vrei să repari ceva, începe prin a învăța să vorbești fără să umilești. Nu pentru că ai aflat cine deține casa, ci pentru că așa trebuie să te porți cu oamenii.
Radu nu a mai insistat. Și-a luat geanta și a plecat.
În lunile următoare, a început să meargă la consiliere și a încetat să le mai amenințe. Ana a observat schimbarea, dar nu s-a grăbit să reia căsnicia. Au rămas separați, urmând să decidă ce vor face după ce vor vedea dacă respectul lui rezistă și atunci când nu primește ce își dorește.
Într-o dimineață, Maria a chemat din nou un instalator, de data aceasta pentru o țeavă veche de la baie.
— Ana, să te întreb întâi? a spus bătrâna, aproape din obișnuință.
Ana a zâmbit și i-a așezat mâna peste a ei.
— Mamă, nu trebuie să-mi ceri voie. Este și casa ta.
Maria a privit spre ușa de la intrare, unde cheia ei stătea din nou în broască.
— Știi ce-i ciudat, fata mea? Casa asta n-a fost niciodată a lui. Dar a trebuit să ajung la bătrânețe ca să nu-mi mai fie teamă să trăiesc în ea.
Ana a îmbrățișat-o. Pentru prima dată după mulți ani, liniștea din casă nu mai însemna că două femei se temeau să vorbească. Însemna că nu mai aveau de cine să se teamă.