Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Lavinia, dă-mi drumul la mână! a spus Mihnea, încercând să-și elibereze încheietura.
Fata l-a strâns și mai tare pentru o clipă, apoi s-a retras când a văzut că nu avea de gând să cedeze.
— Dacă îi arăți hârtia, între noi s-a terminat!
— Atunci poate că trebuia să se termine de mult, a răspuns fiul meu.
Mi-a întins foaia. Am desfăcut-o cu grijă și am descoperit un tabel scris de mână, împărțit în două coloane. Prima cuprindea mesele pentru care Mihnea trebuia să plătească. A doua avea un titlu care m-a făcut să-mi ridic privirea spre Lavinia.
“Datorii pentru timpul pierdut.”
Sub acel titlu erau trecute sume pentru lucruri pe care nu mi le-aș fi imaginat niciodată: 150 de lei pentru o seară în care Lavinia îl însoțise la ziua unui coleg, 200 de lei pentru o vizită la părinții lui, 100 de lei pentru fiecare weekend petrecut împreună.
La sfârșit era trecut un total de 9.650 de lei.
— Ce înseamnă toate astea? am întrebat.
Lavinia și-a încrucișat brațele.
— Înseamnă că timpul meu valorează bani. Mihnea a avut mereu pretenții, iar eu am făcut compromisuri.
— Ce compromisuri? a întrebat fiul meu. Ai trecut aici până și seara în care am mers împreună la aniversarea mamei!
— Pentru că nu aveam chef să merg!
Am simțit că mă înroșesc.
— Lavinia, nimeni nu te-a obligat să vii la aniversarea mea. Dacă nu doreai, puteai să refuzi.
— Dumneavoastră nu înțelegeți. Eu am renunțat la multe pentru relația asta!
Mihnea a luat foaia și mi-a arătat ultima secțiune.
— Mamă, uită-te aici. Asta este partea cea mai gravă.
Sub tabel era scris: “Datorie recunoscută de Mihnea: 9.650 lei. Se va achita înainte de orice despărțire sau mutare.”
— Ai semnat asta? l-am întrebat.
— Nu. Lavinia a scris totul singură. Mi-a cerut să semnez acum două săptămâni, dar am refuzat.
Lavinia a izbucnit:
— Pentru că nu vrei să-ți asumi responsabilitatea!
— Ba vreau să-mi asum ce datorez cu adevărat. Dar nu pot să accept că trebuie să-ți plătesc fiecare oră petrecută cu mine.
Am așezat foaia pe comodă.
— Mihnea, explică-mi de ce ai rămas fără bani. Salariul tău nu era mic.
Fiul meu a oftat și s-a așezat pe marginea canapelei.
— În prima lună am plătit jumătate din chirie, întreținerea și cumpărăturile, cum stabiliserăm. După aceea, Lavinia a început să-mi ceară bani pentru mesele gătite. La început am crezut că e o glumă. Dar când am refuzat, a încetat să mai gătească pentru mine și a început să-mi spună că sunt nerecunoscător.
— Și tu nu puteai să-ți pregătești singur mâncarea?
— Ba da, mamă. Și am făcut-o. Numai că Lavinia a început să treacă pe listă și mesele pentru care cumpărasem eu ingredientele, spunând că îmi foloseam partea de bucătărie mai mult decât ar fi trebuit.
Lavinia a intervenit:
— Pentru că eu fac curățenie după tine!
— Nu, Lavinia. Eu fac curățenie în fiecare sâmbătă. Am și fotografiile cu lista treburilor pe care am stabilit-o când ne-am mutat.
Am înțeles atunci că problema nu era gătitul. Era faptul că regulile se schimbau mereu, iar Mihnea ajunsese să creadă că orice făcea era insuficient.
— Câți bani i-ai dat până acum? l-am întrebat.
— Aproape 3.200 de lei în două luni, peste partea mea din chirie și cheltuielile comune.
— Și ai dovezi?
— Da. I-am făcut transferuri bancare. La unele am scris chiar “mese”, pentru că așa îmi ceruse.
Lavinia a început să plângă.
— Deci acum mă faceți hoață? Eu am muncit pentru banii aceia!
— Nu te acuză nimeni că ai furat, i-am spus. Dar nu poți transforma unilateral o relație într-o listă de tarife și apoi să pretinzi că Mihnea ți-a acceptat toate condițiile.
Fiul meu s-a ridicat.
— Lavinia, eu nu mai pot trăi așa. Am încercat să discutăm de atâtea ori. De fiecare dată mi-ai spus că sunt zgârcit, leneș sau că nu merit să locuiesc cu tine.
— Și acum ce faci? Pleci la mama?
— Da. Pentru câteva zile, până găsesc unde să stau.
Lavinia a rămas nemișcată.
— Nu poți să pleci până nu-mi plătești datoria!
— Nu am semnat nicio recunoaștere a datoriei. Dacă ai o pretenție reală, o putem discuta pe baza documentelor. Dar nu accept suma inventată de tine.
Am mers cu Mihnea în dormitor și l-am ajutat să-și strângă câteva haine. Nu am încercat să o insult pe Lavinia și nici să-i țin o lecție. Nu mai avea rost.
Înainte să plecăm, Mihnea a fotografiat foaia și a luat-o cu el, fiind documentul pe care Lavinia încercase să-l pună să semneze.
— Îți trimit mâine un mesaj despre lucrurile rămase și despre chirie, i-a spus.
— Să nu crezi că scapi atât de ușor!
— Nu fug de responsabilitățile mele. Dar nu mai rămân într-o relație în care trebuie să plătesc ca să fiu tratat cu respect.
În mașină, Mihnea a stat multă vreme tăcut.
— Mamă, ți-e rușine cu mine?
M-am uitat spre el.
— De ce mi-ar fi rușine?
— Pentru că am acceptat toate astea. Pentru că am douăzeci și șapte de ani și mă întorc acasă cu o geantă de haine.
— Mihnea, să recunoști că o situație nu îți face bine și să pleci din ea nu este o rușine. Dar trebuie să înțelegi cum ai ajuns aici, ca să nu repeți greșeala.
În zilele următoare, fiul meu a verificat contractul de închiriere. Amândoi figurau ca locatari, așa că nu putea pur și simplu să dispară fără să-și clarifice obligațiile.
A discutat cu proprietarul și cu Lavinia, exclusiv în scris, pentru a stabili încetarea participării lui la contract și plata cheltuielilor până la data convenită.
Proprietarul a acceptat modificarea contractului după ce Lavinia a confirmat că dorea să rămână singură în apartament și putea suporta chiria.
La predarea cheilor, Mihnea și-a recuperat restul lucrurilor și a verificat împreună cu proprietarul starea locuinței.
Lavinia i-a cerut din nou cei 9.650 de lei.
— Nu renunț la banii mei, i-a spus.
— Atunci va trebui să dovedești că îți datorez suma. Eu am păstrat transferurile și mesajele în care îmi cereai bani pentru fiecare masă.
După câteva săptămâni, Lavinia i-a trimis un ultim mesaj, în care îi propunea să reia relația dacă accepta să împartă altfel cheltuielile.
Mihnea i-a răspuns că nu mai dorește să se împace și că orice problemă financiară rămasă trebuia discutată separat.
Nu a mai primit alte solicitări de plată, iar pretenția privind cei 9.650 de lei nu a fost urmată de o acțiune în instanță.
Fiul meu a locuit la mine aproape două luni. În perioada aceea și-a refăcut economiile, a căutat un apartament mai mic și a început să fie mai atent la felul în care stabilește limite într-o relație.
Într-o sâmbătă, a venit în bucătărie cu o pungă de cumpărături.
— Mamă, astăzi gătesc eu.
— Ce pregătești?
— Ceva simplu. Dar sper să-ți placă.
Am zâmbit.
— Sunt sigură că o să-mi placă.
Apoi a scos telefonul și s-a prefăcut că face un calcul.
— Să vedem… cumpărături, pregătire, spălat vase. Cred că îți datorez eu vreo sută de lei pentru toate mesele din copilărie.
Am început să râd.
— Dacă ar fi să fac socoteala asta, n-ai termina de plătit nici la pensie.
A râs și el, pentru prima dată fără amărăciune.
În seara aceea am mâncat împreună și am vorbit despre apartamentul pe care urma să-l închirieze. Mihnea nu mai era băiatul speriat care își ascundea problemele de rușine.
Învățase că într-o gospodărie munca trebuie împărțită corect și respectată, dar și că nicio relație sănătoasă nu se poate construi pe datorii inventate, amenințări și frica permanentă de a nu fi suficient.
Când a plecat în noua lui locuință, i-am pregătit din nou plăcinta cu mere.
De data aceasta, a primit-o zâmbind, fără să întrebe cât are de plătit.