Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întors fotografia cu mâinile tremurânde. Pe spatele ei, cu scrisul ușor înclinat al Irinei, erau câteva cuvinte care mi-au tăiat respirația.
“Pentru Daria. Când o să-ți fie greu să te privești în oglindă, uită-te la mine. Eu te văd frumoasă.”
Am recunoscut fiecare literă. Irina avea obiceiul să prelungească ultima linie a literei A și să pună punctele foarte apăsat.
— De unde aveți fotografia asta? am întrebat din nou.
Profesoara a tras un scaun lângă perete.
— Doamnă Monica, vă rog să vă așezați. Vreau să vă explic, dar nu aș vrea să vă tulbur și mai tare.
— Sunt tulburată de trei ani! Spuneți-mi cine este Daria!
Femeia, care se numea Rodica, a privit-o pe Claudia, apoi s-a întors spre mine.
— Daria este eleva mea. Are cincisprezece ani și pictează de când era mică. În urmă cu trei ani, a trecut printr-o perioadă foarte dificilă.
Am strâns fotografia la piept.
— Ce legătură are cu fiica mea?
— Irina și Daria s-au cunoscut la un atelier de desen organizat pentru adolescenți. Veneau în fiecare sâmbătă. La început nu vorbeau prea mult, dar apoi au devenit apropiate.
M-am uitat spre Claudia.
— Irina nu mi-a spus niciodată despre o fată pe nume Daria.
— Poate nu a avut timp, a șoptit sora mea.
Rodica a continuat:
— Daria era foarte retrasă. La școală, câțiva colegi o tachinau din cauza unui semn din naștere pe care îl avea sub bărbie. Nu era mare, dar ea se rușina și încerca mereu să-l ascundă.
Am simțit un fior.
— Și Irina avea un semn acolo.
— Da. Tocmai asta le-a apropiat. Irina i-a spus că semnul ei seamănă cu o căpșună și că nu vede de ce ar trebui să-l ascundă.
Am privit din nou tabloul. Pata roșiatică de sub bărbie era pictată cu o precizie care mă tulbura.
— Dar fața? Ochii? Puloverul?
Rodica a oftat.
— Aici este partea pe care trebuie să o înțelegeți. Tabloul nu este un autoportret în sensul obișnuit. Daria l-a numit așa pentru că a vrut să arate cum a învățat să se vadă pe sine prin ochii Irinei.
— Adică a pictat-o pe fiica mea și a spus că este ea?
— A folosit fotografia Irinei ca model. Nu a făcut-o ca să vă înșele. Pentru Daria, imaginea aceea reprezintă felul în care prietena ei a ajutat-o să se accepte.
M-am ridicat și m-am apropiat din nou de tablou.
Începusem să observ lucruri pe care șocul nu mă lăsase să le văd. Părul era al Irinei, puloverul era al ei, dar expresia avea o timiditate pe care fiica mea nu o avusese niciodată.
— De ce nu a scris că este un portret al Irinei?
— Pentru că titlul lucrării a fost alegerea ei. Dar recunosc că trebuia să discutăm mai atent despre asta înainte să o înscriem. Nu am știut că fotografia aparține unei fete decedate.
Am rămas tăcută.
— Daria știe că Irina a murit?
— Da. A aflat la scurt timp după accident. A fost foarte afectată.
— Și de ce nu m-a căutat?
— Mi-a spus că nu avea curaj. Credea că v-ar răni dacă ar veni să vă vorbească despre fiica dumneavoastră.
Claudia m-a prins de mână.
— Monica, poate ar trebui să o ascultăm.
Am privit fotografia din nou.
— Vreau să o cunosc.
Rodica a încuviințat.
— Voi vorbi cu părinții ei. Dacă sunt de acord și dacă Daria dorește, putem organiza o întâlnire.
Am plecat din galerie cu o copie a fotografiei, făcută cu acordul profesoarei. Tabloul a rămas pe perete, dar organizatoarea a decis să suspende temporar prezentarea lui până la clarificarea situației și obținerea acordurilor necesare.
În seara aceea, i-am povestit totul lui Lucian.
Soțul meu a ascultat fără să mă întrerupă.
— Monica, poate că Irina a avut o parte din viața ei despre care noi nu am știut. Era adolescentă. Avea prieteni, gânduri și lucruri pe care nu ni le spunea mereu.
— Dar eu eram mama ei!
— Știu. Și ai fost o mamă bună. Dar asta nu înseamnă că trebuia să cunoști fiecare conversație pe care a avut-o.
M-am uitat la fotografia Irinei de pe bibliotecă.
— Mi-e teamă că am pierdut lucruri importante din viața ei.
Lucian m-a îmbrățișat.
— Atunci poate că acum ai ocazia să afli unul dintre ele.
După patru zile, Rodica m-a sunat. Părinții Dariei acceptaseră o întâlnire, iar fata își dorea să vorbească cu mine.
Ne-am întâlnit într-o sală liniștită a centrului unde se țineau cursurile de desen. Daria a venit împreună cu mama ei.
Era o adolescentă cu părul șaten închis, ochii căprui și o expresie timidă. Sub bărbie avea un semn mic, roșiatic, asemănător celui al Irinei.
Când m-a văzut, a început să plângă.
— Îmi pare rău, doamnă Monica. N-am vrut să vă supăr.
M-am așezat în fața ei.
— Daria, vreau doar să înțeleg de ce ai pictat-o pe Irina.
Fata și-a șters ochii.
— Pentru că ea a fost prima persoană care mi-a spus că nu trebuie să-mi fie rușine cu fața mea.
A scos dintr-o mapă un caiet de desen.
— În prima zi când ne-am cunoscut, eu stăteam într-un colț și nu voiam să-mi fac autoportretul. Îmi acopeream mereu semnul cu părul. Irina s-a așezat lângă mine și mi-a spus că și ea are unul.
Daria a zâmbit printre lacrimi.
— Mi-a arătat semnul ei și mi-a spus că mama ei îl săruta când era mică și avea febră.
Am început să plâng.
Era adevărat. Făcusem asta de sute de ori.
— Apoi mi-a spus că, dacă eu nu pot să mă desenez, să o desenez pe ea. Că avem ceva în comun și că pot începe de acolo.
— Și ai făcut-o?
— Da. Dar desenul nu era bun. Irina mi-a dat fotografia ei și mi-a scris mesajul pe spate. Mi-a spus să încerc din nou când voi avea mai mult curaj.
Daria a deschis caietul la o pagină veche. Acolo era o schiță simplă, făcută în creion, cu chipul Irinei.
— După accident, n-am mai putut să desenez aproape un an. Mă simțeam vinovată că nu apucasem să-i arăt ce învățasem.
— Nu aveai de ce să te simți vinovată, i-am spus.
— Știu acum. Dar atunci eram foarte supărată.
Mi-a arătat câteva pagini cu încercări succesive de portret. La început, trăsăturile erau nesigure. Apoi deveniseră tot mai precise.
— Anul acesta, profesoara ne-a cerut un autoportret care să arate cine suntem, nu doar cum arătăm. Eu am ales să pictez chipul Irinei, pentru că datorită ei am început să mă accept.
Am privit-o îndelung.
— Și puloverul galben?
— Îl purta în fotografia pe care mi-a dat-o. Mi-a spus că era cadou de la dumneavoastră și că îl iubea foarte mult.
Am simțit că durerea din piept se amestecă pentru prima dată cu ceva cald.
Irina nu mai era doar fata pe care o pierdusem. Fusese și o prietenă care ajutase pe cineva să treacă peste o suferință pe care eu nici nu o cunoscusem.
— Daria, pot să te întreb ceva?
— Da.
— Irina era fericită când venea la atelier?
Fata a zâmbit.
— Foarte fericită. Râdea mult. Uneori ne spunea povești despre dumneavoastră și despre tatăl ei. Spunea că acasă miroase mereu a ceai de fructe și că tatăl ei nu știe să deseneze nici măcar o pisică.
Am izbucnit în râs printre lacrimi.
Lucian chiar nu știa să deseneze o pisică. Irina îl tachina mereu pentru asta.
La plecare, Daria mi-a întins caietul.
— Aș vrea să păstrați prima schiță. Eu am tabloul terminat. Dar desenul acela a fost începutul.
Am refuzat să-i iau întregul caiet. În schimb, cu acordul ei, am făcut o copie după schiță și am păstrat fotografia Irinei, pe care Daria mi-a oferit-o.
În săptămânile următoare, organizatorii au schimbat eticheta tabloului, după o discuție cu Daria și familia ei. Lucrarea a primit un titlu nou: “Cum m-a învățat Irina să mă văd”.
Nu am cerut să fie retrasă definitiv. Am acceptat ca portretul să rămână în expoziție, cu explicația potrivită și cu acordul familiei noastre pentru folosirea imaginii Irinei.
La finalul expoziției, Daria m-a întrebat dacă aș vrea să primesc tabloul.
— Este al tău, i-am spus. Tu l-ai pictat.
— Dar fără Irina nu l-aș fi făcut niciodată.
Am hotărât împreună să îl păstrăm pentru o vreme la centrul de desen, unde alți elevi îl puteau vedea. Daria a promis că, într-o zi, îmi va picta un portret al Irinei special pentru mine.
Într-o duminică, am intrat în camera fiicei mele și am deschis sertarul cu lucrurile ei. Am găsit puloverul galben, împăturit exact cum îl lăsasem.
L-am ținut în brațe și m-am așezat pe pat.
De trei ani mă uitam la obiectele acelea ca la dovezile unei vieți întrerupte. Acum știam că Irina lăsase în urmă și lucruri pe care nu le puteam pune într-o cutie.
Un gest de bunătate. O prietenie. Curajul unei fete care învățase să nu-și mai ascundă chipul.
Când Lucian a intrat, i-am arătat schița făcută de Daria.
— Uite ce a lăsat fata noastră în urmă, i-am spus.
El a privit desenul și a zâmbit cu ochii umezi.
Am pus copia schiței lângă fotografia Irinei, pe bibliotecă.
Nu mi-am recăpătat fiica. Nici tabloul, nici poveștile Dariei nu puteau schimba asta.
Dar am aflat că, în puținii ei ani, Irina reușise să facă pe cineva să se privească fără rușine.
Iar când mă uitam acum la chipul ei din fotografie, nu mai vedeam doar tot ce pierdusem. Vedeam și binele pe care îl dăruise, fără să știe că într-o zi avea să ajungă înapoi la mine.