Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 La explicația plății scria limpede: “Pentru Ioana și Daria. Mâncare și cheltuieli gospodărie.”
Suma era de 3.000 de lei.
Am luat următoarea chitanță. Tot 3.000 de lei. Aceeași explicație.
Am întins toate hârtiile pe podea. Erau unsprezece transferuri, făcute aproape în aceeași zi a fiecărei luni.
Treizeci și trei de mii de lei.
Atâția bani trimisese Marian pentru noi, în timp ce eu munceam cu ziua ca să-i cumpăr fetiței un iaurt.
M-am așezat pe marginea patului, cu chitanțele în poală.
Nu înțelegeam de ce Marian îmi spusese că are cheltuieli mari în Germania. Nu înțelegeam nici de ce banii ajungeau la mama lui, nu la mine.
Dar mai ales nu înțelegeam cum putuse Viorica să-mi numere ouăle din frigider, știind că fiul ei trimitea lunar o asemenea sumă.
Am fotografiat fiecare chitanță și le-am așezat înapoi în cutie.
Apoi l-am sunat pe Marian.
— Ioana? S-a întâmplat ceva? Ești bine?
— Marian, vreau să te întreb ceva. Câți bani trimiți lunar acasă?
A tăcut o clipă.
— Trei mii de lei. De ce?
Mi-am dus mâna la gură.
— În fiecare lună?
— Da, Ioana. De aproape un an. Îi trimit mamei, cum am stabilit când v-ați mutat la ea.
— Noi n-am stabilit niciodată asta.
— Cum adică?
— Marian, eu n-am văzut banii aceia.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cum să nu-i fi văzut? Mama mi-a spus că îi folosește pentru mâncare, curent și tot ce aveți nevoie. Că îți dă și ție când trebuie să cumperi ceva pentru Daria.
Am început să plâng.
— Marian, eu lucrez prin curțile oamenilor ca să-i cumpăr copilului lapte. Mama ta ne-a pus lacăt pe frigider!
— Ce a făcut?!
— Astăzi. În fața vecinei Aneta. A spus că frigiderul este al ei și că noi trebuie să ne cumpărăm singure mâncare.
Am auzit un zgomot, de parcă Marian se ridicase brusc de pe scaun.
— Ioana, de ce nu mi-ai spus până acum?
— Pentru că mi-era rușine. Pentru că mama ta îmi repeta că muncești din greu și că nu trebuie să te împovărez. Și pentru că tu îmi spuneai mereu că abia vă descurcați acolo.
— Mă refeream la banii pe care încercam să-i economisesc pentru casa noastră. Credeam că voi aveți tot ce vă trebuie!
I-am trimis fotografiile chitanțelor.
— Marian, uite ce am găsit.
Le-a deschis în timp ce vorbeam.
— Nu-mi vine să cred… a șoptit.
— Ce facem acum?
— În primul rând, nu te mai certa cu mama. Ai grijă de Daria. Mâine îți trimit bani direct în contul tău.
— Și cu mama ta?
— De asta mă ocup eu.
Nu mi-a spus mai mult.
A doua zi am primit 1.500 de lei de la Marian, pentru cheltuielile noastre imediate. Am mers la magazin și am cumpărat ce ne trebuia.
Când m-am întors, Viorica m-a întâmpinat în curte.
— De unde ai avut bani pentru toate astea?
— De la Marian.
A încremenit.
— L-ai sunat să te plângi?
— L-am sunat să-l întreb de banii pe care îi trimite pentru noi.
Fața i s-a schimbat.
— Ce bani?
— Cei trei mii de lei din fiecare lună, mamă Viorica.
A rămas cu mâna pe clanța ușii.
— Ai umblat prin lucrurile mele?
— Căutam o pătură. Am găsit chitanțele căzute dintr-o cutie.
— N-aveai dreptul să le citești!
— Dar dumneavoastră aveați dreptul să luați banii trimiși pentru copilul meu și să ne spuneți că trăim din pensia dumneavoastră?
Viorica a început să strige.
— Casa asta costă! Curentul costă! Lemnele costă! Crezi că toate sunt gratis?
— Știu că sunt cheltuieli. Dar nu costă trei mii de lei în fiecare lună numai partea noastră. Și, dacă banii erau pentru noi, de ce n-am știut de ei?
Nu mi-a răspuns.
În seara aceea, a încuiat din nou frigiderul. Eu am pus cumpărăturile noastre într-o ladă frigorifică mică, împrumutată de la Aneta.
Vecina aflase deja ce se întâmplase.
— Ioana, mi-e rușine că am crezut-o când spunea că o duceți la sapă de lemn, mi-a mărturisit.
— Nu aveați de unde să știți.
— Dar lacătul l-am văzut cu ochii mei. Așa ceva nu se face unui copil.
Trei zile mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, am auzit o mașină oprind la poartă.
Am ieșit în curte.
Marian cobora cu o geantă de voiaj în mână.
Nu-mi spusese că vine.
Daria a alergat spre el.
— Tati!
A ridicat-o în brațe și a strâns-o atât de tare încât fetița a început să râdă.
— Mi-a fost dor de tine, puiul meu!
Apoi m-a îmbrățișat.
— Iartă-mă, Ioana. Trebuia să verific cum trăiți, nu doar să trimit bani și să cred că totul este bine.
Viorica a apărut în prag.
— Marian! Mamă, ce surpriză! De ce n-ai spus că vii?
— Pentru că am vrut să văd singur ceva.
A intrat direct în bucătărie.
Când a văzut lacătul de pe frigider, a rămas nemișcat.
— Mamă, ce este asta?
Viorica și-a îndreptat șorțul.
— O măsură de gospodină. Ioana nu știe să țină socoteala.
— Ai încuiat mâncarea în fața nepoatei tale?
— Nu le-am lăsat flămânde! Au avut ce să mănânce!
Marian a scos telefonul și i-a arătat fotografiile chitanțelor.
— Mamă, unde sunt cei treizeci și trei de mii de lei pe care ți i-am trimis pentru Ioana și Daria?
Viorica s-a așezat pe un scaun.
— Am avut cheltuieli.
— Atunci arată-mi pe ce i-ai cheltuit.
— Nu sunt obligată să dau socoteală în casa mea!
— Ba trebuie să-mi explici ce ai făcut cu banii pe care ți i-am încredințat pentru familia mea.
A început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru tine, mă iei la întrebări pentru niște bani?
— Nu pentru niște bani, mamă. Pentru că soția mea muncea cu ziua și fata mea era întrebată cine i-a cumpărat iaurtul!
Viorica și-a șters ochii cu colțul șorțului.
— Am pus deoparte o parte din bani. Pentru bătrânețea mea. Cine știe dacă o să mai aibă cineva grijă de mine?
Marian a privit-o lung.
— Și de aceea ai lăsat-o pe Daria să creadă că nu are voie să mănânce din frigiderul bunicii?
— Nu m-am gândit că o să se ajungă aici.
— Dar ai pus lacătul cu mâna ta.
Nu a mai spus nimic.
Marian a întrebat-o cât păstrase. Viorica a recunoscut că avea aproape 20.000 de lei într-un cont de economii, iar restul îi folosise pentru cheltuielile gospodăriei și câteva lucrări la casă.
— Vreau să verificăm împreună cheltuielile, i-a spus Marian. Nu o să te acuz că ai furat fiecare leu, dar nici nu o să accept că ai ascuns banii și le-ai umilit.
Apoi s-a întors spre mine.
— Ioana, strânge lucrurile voastre. Plecăm.
Viorica s-a ridicat speriată.
— Unde să plecați?
— Am găsit o casă mică de închiriat, la marginea comunei. Am vorbit cu proprietarul ieri. Ne putem muta de astăzi.
Am rămas surprinsă.
— Marian, ai făcut toate astea fără să-mi spui?
— Am vrut să mă asigur că avem unde merge. Dar dacă nu-ți place casa, căutăm alta. Important este să nu mai stați aici.
L-am privit și am simțit pentru prima dată după multe luni că nu mai trebuie să mă descurc singură.
Am strâns hainele Dariei, jucăriile și puținele lucruri pe care le aveam.
Când am ieșit cu bagajele, Viorica stătea lângă poartă.
— Marian, mă lași singură?
— Nu te părăsesc, mamă. Dar nu-mi mai las soția și copilul să trăiască așa.
— Și cine o să aibă grijă de mine?
— O să te ajut când ai nevoie, așa cum am făcut și până acum. Dar banii pentru Ioana și Daria vor ajunge direct la ele.
Viorica a început să plângă din nou.
— O să mă vorbească tot satul!
Marian a privit-o trist.
— Tu ai fost cea care le-a spus oamenilor că Ioana trăiește pe spinarea ta.
Aneta ieșise la poarta vecină și văzuse bagajele.
— Plecați, Ioana?
— Da, tanti Aneta. Ne mutăm.
Femeia s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Să vă fie bine, fata mea. Și să nu mai lași pe nimeni să te facă să te simți datoare pentru o bucată de pâine.
Viorica a întors capul.
În zilele următoare, adevărul a început să se afle. Nu am mers din poartă în poartă să o fac de rușine. Dar Aneta povestise ce văzuse în bucătărie, iar Marian le-a explicat câtorva rude de ce ne mutaserăm.
Oamenii care mă crezuseră leneșă au aflat că munceam cu ziua în timp ce soțul meu trimitea bani lunar pentru noi.
Viorica nu a mai putut susține că ne întreținuse singură din pensie.
Marian a rămas în țară câteva săptămâni, folosindu-și concediul. Am amenajat împreună casa închiriată, iar el a montat un leagăn mic în curte pentru Daria.
Am discutat și despre viitor. Nu voiam să rămânem despărțiți ani întregi, așa că am hotărât să economisim pentru a termina renovarea casei noastre și să căutăm o soluție prin care Marian să poată lucra mai aproape de familie.
În privința banilor păstrați de Viorica, Marian a insistat să facă o socoteală clară. După ce au verificat cheltuielile dovedite, ea a acceptat să restituie în mai multe tranșe suma rămasă nefolosită pentru noi.
Nu ne-am mai întors să locuim la ea.
La câteva luni după mutare, Viorica a venit în vizită. Nu a adus scuze lungi, dar a pus pe masă o pungă cu mere din grădina ei.
— Sunt pentru Daria, a spus încet.
Fetița a alergat spre ea.
— Bunico, vrei să vezi camera mea?
Viorica a privit-o, apoi s-a uitat spre mine.
— Pot?
— Sigur că puteți, i-am răspuns. Dar aici nu mai numărăm cine a cumpărat fiecare lucru.
A coborât privirea.
— Știu, Ioana. Am greșit.
Nu am îmbrățișat-o. Nu eram pregătită să uit tot ce se întâmplase. Dar am lăsat-o să petreacă puțin timp cu nepoata ei.
În seara aceea, după ce a plecat, Daria m-a întrebat:
— Mami, la noi frigiderul o să aibă vreodată lacăt?
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.
— Nu, iubita mea. Niciodată.
— Și pot să iau un iaurt dacă mi-e foame?
— Îmi spui și te ajut să-l iei. Mâncarea din casa noastră este pentru toți.
Daria a zâmbit și a fugit spre tatăl ei, care monta o etajeră în sufragerie.
Am rămas câteva clipe în bucătărie, privind frigiderul nostru mic, alb, cumpărat la mâna a doua.
Nu era nou și nici încăpător. Dar nu avea lacăt.
În casa soacrei mele rămăsese frigiderul ei mare, cu dispozitivul metalic încă prins de ușă. Marian îmi spusese că Viorica scosese lacătul abia după ce plecaserăm.
Poate că într-o zi avea să înțeleagă pe deplin cât rău făcuse. Poate că nu.
Eu însă nu mai așteptam să-mi dea voie cineva să trăiesc liniștită.
Am deschis frigiderul, am scos laptele pentru Daria și am pregătit trei căni.
Una pentru mine, una pentru fetița mea și una pentru Marian.
Pentru prima dată după mult timp, eram din nou o familie în care nimeni nu trebuia să ceară voie pentru o bucată de pâine.