Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În pragul sufrageriei a apărut Alexandru.
Avea geaca de lucru pe el și părea obosit, dar când ne-a văzut așezați în jurul mesei, s-a oprit nedumerit.
— Laura? Ce faci aici? Și cine este domnul?
Cornelia a sărit imediat în picioare.
— Alexandru, mamă, ai ajuns mai devreme!
Soțul meu s-a uitat la dosarul din fața mea.
— Ce se întâmplă?
Am ridicat foaia pe care apărea semnătura lui.
— Alexandru, mama ta spune că vrei să divorțăm. Că ai semnat deja actele și că Ștefan va rămâne aici.
Soțul meu a rămas nemișcat.
— Ce?!
Cornelia a încercat să intervină.
— Alexandru, lasă-mă să-ți explic…
Dar el a venit direct lângă mine.
A luat documentele și a început să le citească.
Pe prima pagină era trecut numele lui, al meu și o propunere de desfacere a căsătoriei prin acord.
Pe următoarele pagini apăreau prevederi despre locuința copilului și programul de legături personale.
Iar pe ultima pagină era o semnătură care semăna cu a lui.
Alexandru a ridicat privirea.
— Mamă, eu n-am semnat niciodată așa ceva.
Cornelia a pălit.
— Ba ai spus că ești nefericit!
— Am spus că suntem obosiți și că avem multe cheltuieli! Nu că vreau să divorțez!
S-a întors spre avocat.
— Domnule Dobre, cine v-a dat documentele astea?
Bărbatul și-a îndreptat spatele.
— Doamna Cornelia m-a contactat pentru o consultație privind o posibilă separare. Mi-a prezentat aceste documente ca fiind pregătite de părți.
— Și ați verificat dacă eu le-am semnat?
Avocatul a privit din nou dosarul.
— Nu am asistat la semnarea lor și nu pot confirma autenticitatea semnăturii. Tocmai de aceea i-am explicat doamnei Laura că sunt doar documente propuse, fără efectele pe care le-a prezentat mama dumneavoastră.
Alexandru a întors foaia spre Cornelia.
— Mamă, de unde ai semnătura asta?
Soacra mea a început să plângă.
— Am vrut doar să te ajut!
— Te-am întrebat cine a semnat în locul meu!
Cornelia și-a coborât privirea.
— Am copiat-o de pe niște acte mai vechi.
Am simțit că mi se taie respirația.
Alexandru a rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Ai falsificat semnătura mea?
— Nu voiam să ajungă la tribunal! Voiam doar ca Laura să accepte!
— Să accepte ce? Să-și lase copilul aici și să plece?
Cornelia a început să vorbească repede.
— Ștefan ar avea o viață mult mai bună cu noi! Tu muncești toată ziua, Laura nu știe să se ocupe de el cum trebuie, iar eu am casa asta mare!
M-am ridicat încet.
— Doamnă Cornelia, Ștefan are o mamă și un tată. Nu este un lucru pe care îl puteți păstra în casă pentru că aveți mai multe camere.
Soacra m-a privit cu furie.
— Tu l-ai schimbat pe fiul meu!
Alexandru a intervenit.
— Nu Laura m-a schimbat. Tu ai încercat să-mi distrugi familia!
În acel moment, Ștefan a ridicat privirea din farfurie.
— Tati, mergem acasă?
Alexandru s-a aplecat lângă el.
— Da, puiule. Mergem imediat.
Apoi s-a întors spre avocat.
— Domnule Dobre, vă rog să nu mai folosiți aceste documente. Vreau să păstrez o copie pentru că voi face o sesizare.
Avocatul a încuviințat.
— Este dreptul dumneavoastră. Eu nu voi întreprinde niciun demers pe baza lor. Vă recomand să discutați cu un avocat ales de dumneavoastră.
Și-a strâns lucrurile și a plecat.
Cornelia s-a apropiat de Alexandru.
— Mamă, nu poți să-mi faci asta! Eu sunt mama ta!
El a privit-o lung.
— Tocmai de aceea nu înțeleg cum ai putut să faci așa ceva.
A pus documentele în dosar, păstrându-le ca dovadă.
— Nu vreau să mai vii la noi și nici să-l cauți pe Ștefan până nu lămurim situația.
Cornelia a început să plângă.
— Îmi iei nepotul?
— Nu ți-l iau. Îmi protejez copilul de un om care a încercat să-l folosească pentru a ne despărți.
Mi-am luat geanta și l-am îmbrăcat pe Ștefan.
Am ieșit din vilă fără să mai spun nimic.
În mașină, Alexandru a condus câteva minute în tăcere.
Apoi a tras pe dreapta.
— Laura, iartă-mă.
L-am privit.
— Pentru ce?
— Pentru că nu te-am crezut când mi-ai spus că mama încearcă să ne despartă.
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
— Mi-a fost atât de frică, Alexandru. Când am văzut semnătura, am crezut că ai hotărât să mă părăsești fără să-mi spui.
M-a prins de mână.
— Nu vreau să divorțez. Te iubesc. Și nimeni nu are dreptul să decidă în locul nostru.
De pe bancheta din spate, Ștefan a întrebat:
— Mami, de ce plângi?
M-am întors spre el și am zâmbit.
— Pentru că am fost speriată, iubitul meu. Dar acum suntem bine.
— Și mergem acasă?
— Da, puiule. Acasă la noi.
A doua zi, Alexandru a consultat un avocat.
Acesta i-a explicat că falsificarea unei semnături poate avea consecințe penale și că documentele trebuie păstrate pentru verificări.
Alexandru a depus o plângere, anexând copiile și explicând împrejurările în care le găsise.
Nu a făcut-o din răzbunare.
A făcut-o pentru că mama lui încercase să folosească documente false într-o problemă care privea căsnicia și copilul nostru.
În săptămânile următoare, Cornelia ne-a sunat de multe ori.
La început, ne reproșa că o facem de rușine.
— Alexandru, vrei să ajung la poliție din cauza unei hârtii?
— Mamă, nu era o simplă hârtie. Era un document cu semnătura mea falsificată.
— Am vrut să-ți fie bine!
— Atunci trebuia să ne respecți familia.
Cornelia a început să plângă.
— Și cu Ștefan ce se întâmplă? Nu mai am voie să-l văd?
— Pentru moment, nu vom organiza vizite. Ai încercat să o îndepărtezi pe mama lui și nu pot avea încredere că nu vei face asta din nou.
Am fost de acord cu Alexandru.
Nu voiam să-l pedepsim pe Ștefan pentru greșelile bunicii lui.
Dar nici nu puteam să-l lăsăm într-un mediu în care cineva încerca să-l întoarcă împotriva mea.
După aproape două luni, Cornelia a venit la ușa apartamentului nostru.
Nu a intrat neanunțată, cum făcea înainte.
A sunat și a așteptat.
Când Alexandru i-a deschis, avea ochii roșii.
— Pot să vorbesc cu voi?
Am acceptat să discutăm, fără ca Ștefan să fie de față.
Cornelia s-a așezat pe canapea și și-a frământat mâinile.
— Am făcut o prostie îngrozitoare, a spus încet.
Alexandru a rămas tăcut.
— Am crezut că Laura nu este potrivită pentru tine. Și am început să mă gândesc că, dacă vă despărțiți, ai putea să-ți refaci viața cu cineva pe care îl cunosc eu.
Am privit-o surprinsă.
— Cu cine?
Cornelia a ezitat.
— Cu fiica unei prietene. Este o fată bună, are serviciu stabil și…
Alexandru a ridicat mâna.
— Mamă, oprește-te.
Ea a coborât privirea.
— Știu. Acum îmi dau seama cât de absurd a fost.
Am respirat adânc.
— Doamnă Cornelia, nu doar că ați încercat să ne despărțiți. Ați vrut să-mi luați copilul și să mă trimiteți afară din familie, de parcă nu aș fi contat.
A început să plângă.
— Îmi pare rău, Laura.
— Nu pot să vă cred doar pentru că spuneți asta acum.
Cornelia a încuviințat.
— Înțeleg.
Alexandru a privit-o.
— Mamă, dacă vrei să reconstruim relația, trebuie să accepți că Laura este soția mea și mama lui Ștefan. Nu mai ai dreptul să hotărăști pentru noi.
— Accept.
— Și trebuie să îți asumi consecințele pentru documentele acelea. Plângerea nu dispare doar pentru că ne-am împăcat.
Cornelia a încuviințat din nou.
— Știu.
Nu i-am permis să-l vadă pe Ștefan în ziua aceea.
I-am spus că avem nevoie de timp.
Au trecut alte câteva luni.
Cornelia a început să ne respecte limitele.
Nu mai venea neanunțată și nu mai încerca să ia decizii pentru copil.
A colaborat cu autoritățile în legătură cu documentele, iar procedurile legale și-au urmat cursul.
Nu am încercat să influențăm rezultatul.
Într-o duminică, Alexandru m-a întrebat dacă sunt pregătită să acceptăm o întâlnire scurtă între Cornelia și Ștefan, în prezența noastră.
M-am gândit mult.
— Dacă promite că nu vorbește urât despre mine și că respectă regulile noastre, putem încerca.
Am stabilit să ne întâlnim într-un parc.
Cornelia a venit cu o carte de povești pentru Ștefan.
Când l-a văzut, a început să plângă.
— Bunico! a strigat băiețelul.
A alergat spre ea, iar Cornelia l-a îmbrățișat.
Eu am rămas lângă Alexandru.
Nu uitasem seara în care soacra îmi pusese în față actele de divorț.
Dar vedeam că Ștefan se bucura să-și revadă bunica.
Cornelia s-a apropiat de mine.
— Laura, îți mulțumesc că ai acceptat să vin.
Am încuviințat.
— Am făcut-o pentru Ștefan. Dar vreau să fie clar că încrederea trebuie câștigată din nou.
— Înțeleg.
În lunile următoare, vizitele au rămas rare și au avut loc în prezența noastră.
Cornelia nu a mai încercat să se amestece în căsnicia noastră.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Dar am reușit să avem o relație civilizată, în care fiecare știa ce limite trebuie respectate.
Într-o seară, după ce Ștefan adormise, Alexandru a scos dintr-un sertar o fotografie de la nunta noastră.
— Îți amintești ziua asta? m-a întrebat.
Am zâmbit.
— Cum să nu?
— Atunci ți-am promis că voi fi lângă tine, la bine și la greu.
M-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că am lăsat-o pe mama să creadă că poate decide în locul nostru.
I-am prins mâna.
— Important este că acum știm ce avem de apărat.
Am pus fotografia la loc.
În casa noastră nu mai existau dosare pregătite pe ascuns, semnături false sau oameni care hotărau cine are dreptul să fie părinte.
Existam noi trei.
Eu, Alexandru și Ștefan.
Iar familia noastră nu mai era ceva ce putea fi desfăcut printr-un dosar împins peste o masă, oricât de mare ar fi fost vila în care fusese pregătit.