Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ileana a rămas în picioare, cu paharul în mână, privind-o pe Daniela.
— Acum doi ani, când medicii mi-au spus că am cancer, am crezut că nu mai apuc ziua asta, a început ea.
În curte s-a făcut o liniște apăsătoare.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Mamă, de ce vorbești despre boală tocmai acum?
— Pentru că astăzi împlinesc șaptezeci de ani. Și pentru că sunt aici datorită medicilor, tratamentului și oamenilor care nu m-au lăsat singură.
Soacra mea a așezat paharul pe masă.
— Am făcut luni întregi de chimioterapie. Au fost zile în care nu puteam mânca, nu puteam dormi și abia mă ridicam din pat.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Îmi aminteam fiecare drum la spital.
Fiecare dimineață în care Ileana îmi spunea că nu mai are putere.
Fiecare seară în care stăteam lângă ea până adormea.
— Marian a muncit ca să putem plăti drumurile și cheltuielile, a continuat Ileana. Dar Nicoleta a fost cea care m-a dus la aproape fiecare ședință de tratament.
Daniela a ridicat privirea.
— Și eu am trimis bani!
— Da, fata mea. Ai trimis bani de câteva ori. Și îți mulțumesc pentru asta.
Ileana a făcut o pauză.
— Dar când te-am sunat într-o noapte și ți-am spus că mi-e frică să rămân singură, mi-ai răspuns că ai o întâlnire importantă a doua zi.
Daniela s-a înroșit.
— Mamă, aveam serviciu!
— Știu. Și Nicoleta avea serviciu. Dar a venit.
Am încercat să intervin.
— Mamă Ileana, nu trebuie să povestiți toate astea…
Ea mi-a prins mâna.
— Ba trebuie, Nicoleta. Pentru că de prea mult timp ai tăcut când alții te-au făcut să te simți străină.
Apoi s-a întors spre invitați.
— Fata asta mi-a schimbat așternuturile când eram prea slăbită să mă ridic. Mi-a pregătit mâncare când nu puteam suporta mirosul ei. A stat cu mine pe holurile spitalului, fără să se plângă.
Mi-au început să-mi curgă lacrimile.
— N-am făcut nimic deosebit, mamă.
— Ba ai făcut. Ai fost lângă mine când aveam cea mai mare nevoie.
Daniela a împins scaunul.
— Și ce vrei să spui? Că eu nu sunt fiica ta?
Ileana a privit-o cu tristețe.
— Ești fiica mea și te iubesc. Dar asta nu îți dă dreptul să o umilești pe Nicoleta.
Cumnata mea a râs nervos.
— Acum ea este mai importantă decât mine?
— Nu este o întrecere, Daniela. Dar dacă tot ai vorbit despre cine are dreptul să stea la masa familiei, trebuie să afli ceva.
Ileana s-a așezat încet și a deschis sertarul mic al bufetului de lângă ea.
A scos un dosar subțire.
— În primăvară, am primit un telefon de la un notar.
Daniela a încremenit.
— Ce notar?
— Cel la care ai încercat să faci demersuri pentru vânzarea terenului meu.
Câțiva invitați s-au uitat surprinși spre Daniela.
Marian s-a ridicat.
— Daniela, despre ce este vorba?
Cumnata mea a început să vorbească repede.
— Mamă, eu doar voiam să te ajut! Terenul acela stă degeaba!
Ileana a deschis dosarul.
— Mi-ai cerut să semnez o procură, spunându-mi că trebuie să rezolvi niște acte pentru impozit. Eu eram încă slăbită după tratament.
Daniela a coborât privirea.
— Era pentru binele tău!
— Dar documentul pe care voiai să-l semnez îți dădea puterea să vinzi terenul în numele meu.
Marian a privit-o șocat.
— Ai încercat să vinzi pământul mamei fără să-i spui?
— Nu l-am vândut! a strigat Daniela.
— Pentru că nu am semnat procura, a răspuns Ileana.
Apoi a continuat:
— Când am avut nelămuriri, am cerut explicații notarului. Mi-a spus ce drepturi ar fi presupus documentul. Atunci am înțeles ce încercai să faci.
Daniela a început să plângă.
— Aveam datorii! Firma noastră trecea printr-o perioadă grea!
Ileana a încuviințat.
— Dacă mi-ai fi spus adevărul, am fi discutat. Dar ai încercat să iei o hotărâre în locul meu.
Cumnata mea s-a ridicat brusc.
— Deci pentru asta ai pregătit petrecerea? Ca să mă faci de râs?
— Nu, Daniela. Eu am vrut să-mi văd copiii împreună. Dar tu ai ales să o umilești pe Nicoleta în fața tuturor.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi Ileana a spus:
— Mai este ceva ce vreau să știți.
A privit spre mine.
— Am fost la notar și mi-am făcut testamentul.
Am rămas nemișcată.
— Mamă Ileana…
— Nicoleta, te rog să mă lași să termin.
S-a întors spre Daniela și Marian.
— Am hotărât ca, după moartea mea, partea din avere de care pot dispune liber, în condițiile legii, să-i revină Nicoletei. Vreau ca ea să primească această casă, în măsura în care drepturile succesorale permit acest lucru.
Daniela a izbucnit.
— Cum adică îi lași casa ei? Eu sunt fiica ta!
Ileana a privit-o calm.
— Tocmai de aceea am discutat cu notarul despre drepturile voastre ca moștenitori. Nu vreau să las în urmă un proces. Vreau să fac tot ce permite legea ca Nicoleta să fie protejată și să poată păstra locul în care m-a îngrijit.
Marian a intervenit.
— Mamă, eu nu am nevoie de casa asta. Dacă vrei să o lași Nicoletei, îți respect dorința.
L-am privit surprinsă.
— Marian, nu am cerut niciodată nimic!
Mi-a prins mâna.
— Știu. Tocmai asta contează.
Daniela a început să plângă.
— Deci eu nu mai însemn nimic pentru tine?
Ileana a oftat.
— Însemni foarte mult. Dar dragostea mea nu înseamnă că trebuie să accept orice faci.
Cumnata mea și-a luat geanta.
— Să vă fie de bine! Să rămâneți cu nora voastră perfectă!
A plecat din curte fără să-și ia rămas-bun.
Nimeni nu a încercat să o oprească.
Ileana a rămas câteva clipe cu privirea spre poartă.
Apoi s-a întors spre mine.
— Nicoleta, vino aici.
Am lăsat platoul cu cozonac pe masă.
Soacra a tras scaunul de lângă ea.
— Aici este locul tău.
M-am așezat, cu ochii plini de lacrimi.
Ileana mi-a prins mâna.
— Tu nu ești doar nora mea. Ești fata care a rămas lângă mine când mi-a fost cel mai greu.
Am început să plâng.
— Mamă Ileana, eu vă iubesc. Nu am făcut nimic pentru casă sau pentru pământ.
— Știu, fata mea. De aceea vreau să-ți arăt că și eu te iubesc.
Invitații au început să aplaude încet.
Marian s-a apropiat și ne-a îmbrățișat pe amândouă.
Apoi am adus tortul.
Ileana a suflat în lumânările cu cifra șaptezeci, iar noi i-am cântat.
Nu a fost aniversarea liniștită pe care o pregătisem.
Dar a fost ziua în care am înțeles cât de mult însemnam pentru soacra mea.
După petrecere, când am rămas singure în bucătărie, Ileana m-a chemat lângă ea.
— Nicoleta, vreau să-ți spun ceva.
M-am așezat.
— Vă ascult.
— Nu vreau să crezi că trebuie să ai grijă de mine pentru că ți-am lăsat ceva în testament.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Mamă Ileana, am avut grijă de dumneavoastră și înainte să știu de testament.
— Știu. Dar vreau să fie clar. Dacă într-o zi nu mai poți, să-mi spui. Nu vreau să-ți sacrifici sănătatea pentru mine.
Am îmbrățișat-o.
— O să avem grijă una de alta, cât putem.
În lunile următoare, Daniela nu a mai venit în vizită.
A sunat de câteva ori, dar discuțiile se terminau repede, fiindcă revenea mereu la teren și la testament.
Ileana nu a încercat să o pedepsească.
I-a spus că o iubește și că o primește oricând, dar că nu va mai semna documente fără să le înțeleagă și fără să ceară sfatul unui specialist.
După aproape șase luni, Daniela a venit într-o duminică.
Era singură și părea obosită.
Ileana a invitat-o în casă.
Au vorbit mult, fără mine și fără Marian.
Mai târziu, Daniela a ieșit în curte și m-a găsit udând florile.
— Nicoleta, putem vorbi?
Am închis apa.
— Sigur.
A rămas câteva clipe tăcută.
— Am fost nedreaptă cu tine.
Am privit-o.
— M-ai rănit, Daniela.
— Știu. Am fost geloasă că mama se baza pe tine și nu pe mine. În loc să mă întreb de ce, am încercat să te fac să pari o străină.
A început să plângă.
— Și am greșit cu terenul. Aveam datorii și mi-a fost rușine să cer ajutor. Am crezut că pot rezolva totul fără să afle mama.
Am încuviințat.
— Trebuia să-i spui adevărul.
— Știu.
A făcut o pauză.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus la aniversare.
Am respirat adânc.
— Îți accept scuzele. Dar vreau să nu se mai repete.
Daniela a încuviințat.
Nu am devenit prietene apropiate peste noapte.
Dar am început să vorbim fără reproșuri.
Daniela a venit mai des la mama ei și a însoțit-o uneori la controalele medicale.
Nu pentru că ar fi fost obligată, ci pentru că începuse să înțeleagă cât de important era să fie prezentă.
Ileana a rămas în casa ei și a continuat să-și îngrijească grădina.
Testamentul a rămas așa cum hotărâse, iar noi am respectat decizia ei.
La următoarea aniversare, când a împlinit șaptezeci și unu de ani, am organizat din nou o masă în curte.
De data aceasta, Daniela a venit mai devreme și m-a ajutat să pregătesc totul.
Când invitații s-au așezat, Ileana a privit spre scaunul din dreapta ei.
— Nicoleta, vino lângă mine.
M-am apropiat.
Daniela a tras scaunul pentru mine.
— Poftim, Nicoleta. Aici este locul tău.
Am zâmbit.
Ileana ne-a privit pe amândouă.
— Așa îmi place să vă văd. Fără să vă certați pentru cine este mai important.
Ne-am așezat împreună.
Soacra mea a ridicat paharul.
— Pentru familia mea!
Am ciocnit cu toții.
Și atunci am înțeles că familia nu este doar despre cine s-a născut într-o casă sau cine a intrat în ea prin căsătorie.
Este și despre cine rămâne când lucrurile devin grele, cine îți ține mâna când îți este frică și cine îți respectă demnitatea chiar și atunci când nu are nimic de câștigat.
Iar eu, care fusesem numită cândva “doar nora”, aveam acum un loc la masa familiei pe care nimeni nu mai încerca să mi-l ia.