Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mariana o privea pe Bianca de parcă nu-și mai recunoștea propria fiică.
— Mamă, despre ce vorbești? a întrebat nora mea, strângându-l pe David la piept.
— Despre femeia căreia tocmai i-ai spus că are mâinile murdare. Femeia fără de care poate că tu nici n-ai fi fost astăzi aici.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Doamnă, cred că mă confundați, am spus încet.
Mariana s-a întors spre mine.
— Vă numiți Elena? Ați lucrat la dispensarul din sat, înainte să se închidă maternitatea veche?
Am încuviințat.
— Am fost asistentă medicală aproape douăzeci de ani. Dar asta s-a întâmplat demult.
Femeia și-a dus mâna la gură.
— Doamne… chiar dumneavoastră sunteți!
Bianca se uita când la mine, când la mama ei.
— Ce legătură are asta cu botezul lui David?
Mariana a făcut un pas spre fiica ei.
— Bianca, acum douăzeci și nouă de ani, când te-ai născut, ai venit pe lume înainte de termen. Erai atât de mică, încât medicii nu știau dacă vei supraviețui.
Nora mea a rămas nemișcată.
— Știu că am fost prematură. Mi-ai povestit.
— Dar nu ți-am spus niciodată tot ce s-a întâmplat în zilele acelea.
Mariana m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Eu am avut o hemoragie puternică după naștere. Am pierdut mult sânge și a fost nevoie de o transfuzie urgentă. Maternitatea era mică, iar rezervele de sânge erau limitate.
Mi-am amintit brusc o noapte de iarnă, un salon rece și o femeie tânără care abia reușea să vorbească.
— Dumneavoastră erați Mariana? am întrebat.
— Da. Aveam douăzeci și cinci de ani. Soțul meu era plecat la muncă, iar mama locuia departe. Eram singură și îngrozită.
A început să plângă.
— Dumneavoastră ați fost cea care a rămas lângă mine.
Am privit-o îndelung.
Îmi aminteam cazul. O mamă foarte tânără, un copil născut prematur și o noapte în care toți cei de gardă alergaserăm între saloane.
— Am făcut ce trebuia să fac, am spus.
— Nu doar atât, doamnă Elena. Când medicii au cerut sânge pentru mine, dumneavoastră v-ați oferit să donați. Ați fost testată și ați putut dona în condițiile stabilite atunci. Transfuzia a fost făcută de personalul medical, iar eu am primit sângele de care aveam nevoie.
Bianca și-a privit mama uluită.
— Bunica Elena ți-a dat sânge?
— Da, fata mea. Și asta nu este tot.
Mariana s-a apropiat de mine și mi-a prins mâinile.
— După ce m-am stabilizat, dumneavoastră ați rămas de gardă la nou-născuți. Bianca era în incubator, iar eu nu mă puteam ridica din pat. Trei nopți la rând, când aveați serviciu, veneați să-mi spuneți cum se simte.
Mi-am amintit un bebeluș foarte mic, cu o căciuliță albă, și o mamă care întreba mereu dacă respiră bine.
— Îi spuneam mamei tale că fetița este supravegheată și că medicii fac tot ce pot, i-am spus Biancăi.
Mariana a încuviințat.
— Când am reușit să mă ridic, Elena m-a însoțit până la salonul unde erai îngrijită. Mi-a arătat cum să te ating ușor, fără să te deranjez, și m-a încurajat să vorbesc cu tine.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Câțiva invitați se opriseră din discuții, iar Andrei, care tocmai terminase de vorbit cu fotograful, se apropiase.
— Ce se întâmplă? a întrebat.
Bianca nu i-a răspuns.
Se uita la mâinile mele.
Aceleași mâini pe care, cu câteva minute înainte, le numise murdare.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus niciodată cine a fost asistenta aceea? a întrebat.
Mariana și-a șters lacrimile.
— Ți-am povestit de multe ori că o femeie de la maternitate m-a ajutat enorm. Dar nu i-am știut numele complet. După ce am fost externată, m-am întors să-i mulțumesc și am aflat că fusese mutată temporar la altă unitate medicală.
M-am uitat la ea.
— Așa este. Am lucrat câteva luni în altă parte, apoi m-am întors la dispensar.
— Am păstrat ani întregi o fotografie cu dumneavoastră, a continuat Mariana. Era făcută în ziua externării. Vă țineați lângă mine, iar eu o aveam pe Bianca în brațe.
Bianca a început să plângă.
— Mamă, fotografia aceea este în albumul meu?
— Da. Cea în care asistenta poartă halatul alb și are părul prins la spate.
Mi-am amintit vag ziua aceea.
Nu știusem niciodată ce se întâmplase mai departe cu mama și fetița ei.
Mariana m-a îmbrățișat.
— V-am căutat o vreme. Apoi viața ne-a dus în alte părți. Nu mi-am imaginat că femeia care m-a ajutat atunci este chiar mama ginerelui meu.
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Mă bucur că sunteți bine amândouă, am șoptit.
Bianca a făcut un pas spre mine.
— Mamă Elena…
Nu mai avea vocea aceea rece cu care îmi vorbise înainte.
— Eu… nu știam.
Am privit-o.
— Nu aveai de unde să știi, Bianca.
— Dar asta nu schimbă ce ți-am spus.
Am rămas tăcută.
— Te-am umilit în fața tuturor. Și nici măcar nu era prima dată când mă purtam urât cu tine.
Andrei s-a uitat spre soția lui.
— Bianca, ce s-a întâmplat înainte să vin eu?
Mariana i-a răspuns.
— Fiica mea i-a interzis mamei tale să atingă copilul, spunându-i că are mâinile de la vite.
Fața lui Andrei s-a schimbat.
— Bianca, ai spus asta?
Nora mea a încuviințat, plângând.
— Da.
— Mama a muncit o viață ca să mă crească. Știi foarte bine cât de curată și atentă este.
— Știu, Andrei.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Bianca și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine de cum era îmbrăcată. De faptul că vine de la țară. M-am gândit că invitații o să vorbească.
Mariana a clătinat din cap.
— Fata mea, dacă oamenii judecă un om după haine și după munca lui, problema este la ei. Dar tu ai făcut ceva și mai rău. Ai judecat-o chiar tu.
Bianca a început să plângă mai tare.
Am simțit nevoia să intervin.
— Gata, copii. Este botezul lui David. Nu vreau să se transforme într-o ceartă.
Dar Andrei a rămas serios.
— Mamă, nu trebuie să te prefaci că nu te-a durut.
M-am uitat la el.
— M-a durut, Andrei. Foarte tare.
Pentru prima dată, am spus asta cu voce tare.
— Am venit aici cu bucurie. Mi-am pus ia pe care o păstram de la mama și am adus o iconiță pentru nepotul meu. Nu voiam să iau locul nimănui. Voiam doar să-l țin puțin în brațe.
Bianca și-a șters ochii.
— Mamă Elena, mă ierți?
Am privit-o îndelung.
— Te pot ierta, fata mea. Dar aș vrea să înțelegi că nu trebuie să afli că un om ți-a făcut cândva un bine ca să-l tratezi cu respect.
Nora mea a încuviințat.
— Ai dreptate.
Apoi s-a uitat la David, care dormea liniștit în brațele ei.
— Vrei să-l ții?
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Dacă ești sigură…
— Sunt sigură.
Bianca s-a apropiat și mi l-a așezat cu grijă în brațe.
Băiețelul a mișcat puțin din buze, apoi a adormit la loc.
L-am privit și am simțit o bucurie atât de mare, încât aproape uitasem să respir.
— Bună, David, am șoptit. Sunt bunica Elena.
Bianca mi-a prins mâna.
— Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți atât.
Mariana stătea lângă noi, cu ochii umezi.
— Uite, Bianca. Acum douăzeci și nouă de ani, femeia asta te-a ținut cu grijă când erai foarte mică. Astăzi îți ține băiețelul.
Andrei ne-a îmbrățișat pe amândouă.
După câteva minute, fotograful ne-a întrebat dacă suntem pregătiți pentru fotografiile de familie.
Bianca s-a întors spre el.
— Da. Dar vreau să schimbăm puțin ordinea.
Apoi m-a luat de braț.
— Mamă Elena, vreau să stai lângă mine și Andrei. Și, dacă ești de acord, să-l ții tu pe David în prima fotografie.
Am privit-o surprinsă.
— Dar mama ta?
Mariana a zâmbit.
— Eu stau de partea cealaltă. Avem loc toate trei.
Am făcut fotografiile împreună.
Eu, cu David în brațe, Bianca și Andrei lângă mine, iar Mariana ținându-mă de umăr.
Nu m-am simțit mai importantă decât mama Biancăi. M-am simțit, în sfârșit, parte din familia nepotului meu.
Înainte să ne așezăm la masă, Bianca a observat cartonașul cu numele meu, pus lângă ușa bucătăriei.
L-a luat imediat.
— Andrei, mama ta nu stă aici.
— Unde vrei să stea?
— Cu noi, la masa familiei.
Am încercat să protestez.
— Lasă, Bianca, mie îmi este bine oriunde.
Dar ea a clătinat din cap.
— Nu, mamă Elena. Locul tău este lângă noi. Așa trebuia să fie de la început.
A mutat cartonașul și mi-a tras scaunul lângă al ei.
Petrecerea a continuat fără alte incidente.
Nu toți invitații aflaseră povestea din maternitate și nici nu era nevoie. Cei care auziseră au venit să-mi vorbească, dar eu nu voiam să fiu în centrul atenției.
Voiam doar să mă bucur de nepotul meu.
La plecare, Bianca m-a condus până la mașina lui Andrei.
— Mamă Elena, pot să te rog ceva?
— Spune, fata mea.
— Să vii mai des la noi. Și să nu mai aștepți să te invit eu ca să-ți vezi nepotul. Doar să ne anunți înainte, ca să fim acasă.
Am zâmbit.
— Cu drag.
Apoi a privit ia pe care o purtam.
— Este foarte frumoasă. Îmi pare rău că am făcut o observație urâtă despre ea.
— A fost a mamei mele. Am păstrat-o pentru zile importante.
Bianca a atins ușor broderia.
— Atunci mă bucur că ai purtat-o astăzi.
În săptămânile următoare, nora mea a început să mă sune mai des.
Nu s-a schimbat totul într-o singură zi. Au existat momente stângace și discuții în care amândouă am fost nevoite să învățăm să ne ascultăm.
Dar Bianca nu mi-a mai vorbit de sus.
Când mergeam în vizită, mă întreba dacă vreau să-l țin pe David, iar eu îi respectam programul și regulile pentru copil.
Într-o duminică, am primit prin telefon fotografiile de la botez.
Prima era cea în care îl țineam pe David în brațe, cu Bianca, Andrei și Mariana lângă mine.
M-am uitat mult timp la ea.
Pe mâinile mele se vedeau încă urmele anilor de muncă. Pielea era aspră, iar degetele nu mai erau drepte ca în tinerețe.
Dar în fotografia aceea nu mai încerca nimeni să le ascundă.
Le țineam în jurul nepotului meu, iar el dormea liniștit.
Am așezat fotografia într-o ramă, lângă cea cu Andrei când era mic.
Apoi am pus iconița rămasă de la botez într-o cutiuță, până la următoarea vizită.
Nu știam dacă David avea să afle vreodată povestea din maternitate. Poate că într-o zi i-o vom spune.
Dar speram să învețe ceva mai important din felul în care ne vom purta unii cu alții: că mâinile care muncesc cinstit nu sunt niciodată un motiv de rușine.
Iar pentru mine, cea mai mare bucurie nu fusese că Bianca aflase cine eram cu douăzeci și nouă de ani în urmă.
Ci că, în sfârșit, începuse să mă vadă așa cum eram acum: o mamă, o bunică și o femeie care își iubise familia cu toate puterile ei.