Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alina ținea telefonul strâns în mână, iar Margareta rămăsese în fața ei, cu brațul întins.
— Alina, pune telefonul deoparte! a repetat soacra mea. Nu este momentul să dezgropăm trecutul!
— Ba tocmai acum este momentul, doamnă Margareta. Pentru că văd că încercați să faceți același lucru și cu Corina.
Răzvan s-a apropiat.
— Alina, despre ce vorbești?
Fosta lui iubită a respirat adânc.
— Acum zece ani, mama ta mi-a oferit douăzeci de mii de lei ca să te părăsesc.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Am simțit cum platoul îmi alunecă puțin din mâini. L-am așezat repede pe comodă.
Răzvan a privit-o pe mama lui.
— Mamă, este adevărat?
Margareta a început să râdă nervos.
— Ce prostie! Fata asta inventează lucruri după atâția ani!
Alina a deschis o fotografie pe telefon.
— Am păstrat dovada transferului. Și mesajele pe care mi le-ați trimis înainte și după aceea.
I-a întins telefonul lui Răzvan.
Pe ecran era o conversație veche, în care Margareta îi scrisese că fiul ei merită o femeie dintr-o familie cu bani și relații, nu o fată care lucra într-un magazin de haine.
Apoi venea un mesaj și mai crud.
“Îți dau 20.000 de lei și dispari din viața lui. Dacă refuzi, o să am grijă să afle Răzvan ce fel de familie ai.”
Răzvan a citit de două ori.
— Mamă, cum ai putut?
Margareta și-a încrucișat brațele.
— Am vrut să te protejez! Alina nu avea nimic atunci. Tu abia îți începeai cariera!
— Și cine ți-a dat dreptul să hotărăști cu cine îmi petrec viața?
— Sunt mama ta!
— Tocmai de aceea ar fi trebuit să-mi respecți alegerile!
Alina a intervenit.
— Răzvan, trebuie să-ți spun și partea mea de vină. Am acceptat banii.
El s-a întors spre ea.
— De ce?
Ochii Alinei s-au umplut de lacrimi.
— Tata era grav bolnav. Aveam datorii după tratamente și riscam să pierdem apartamentul. Mama ta știa. A folosit asta împotriva mea.
Margareta a încercat să vorbească, dar Alina a ridicat mâna.
— Vă rog să mă lăsați să termin.
Apoi s-a uitat din nou la Răzvan.
— Mi-a spus că, dacă nu te părăsesc, îți va povesti că sunt cu tine numai pentru bani. Mi-a arătat chiar un mesaj pe care voia să ți-l trimită. Eram speriată și disperată.
— Puteai să-mi spui, a șoptit Răzvan.
— Știu. Și am regretat asta ani întregi. Dar atunci am crezut că, dacă afli că am acceptat banii, mă vei urî.
Răzvan s-a așezat pe marginea scaunului.
— Eu am crezut că nu mă mai iubești.
— Te iubeam. Dar am ales greșit.
Alina și-a șters ochii.
— Nu am venit astăzi să te recâștig. Am o viață a mea acum. Sunt căsătorită și am o fetiță. Am venit fiindcă mama ta m-a sunat și mi-a spus că vrea să ne împace. Când am refuzat, mi-a zis că măcar să vin la aniversare, ca să-ți fac o surpriză.
Am privit-o surprinsă.
— Și de ce ai acceptat?
— Pentru că voiam să-i spun lui Răzvan adevărul. Am încercat de câteva ori în ultimii ani să-l contactez, dar nu am avut curaj să deschid discuția. Când am văzut că doamna Margareta încă încearcă să-i controleze viața, am înțeles că nu mai pot tăcea.
Margareta a izbucnit:
— După tot ce am făcut pentru tine, Răzvan, mă lași să fiu umilită în propria familie?
Fiul ei s-a ridicat.
— Mamă, nu Alina te-a umilit. Tu ai adus-o aici ca să-mi jignești soția, de ziua mea.
— Corina te-a schimbat! De când ești cu ea, nu mă mai asculți!
Răzvan a privit-o drept în ochi.
— Nu Corina m-a schimbat. Am crescut. Am treizeci și șase de ani și nu mai accept să-mi conduci viața.
Margareta a început să plângă.
— Eu am vrut doar să fii fericit!
— Atunci de ce ai făcut-o pe Corina să se simtă nedorită în propria casă?
Nu a răspuns.
Răzvan s-a apropiat de mine și m-a prins de mână.
— Corina este soția mea. O iubesc și vreau să-mi construiesc viața alături de ea. Dacă nu poți respecta asta, nu mai poți veni aici să ne umilești.
Margareta s-a uitat spre invitați, căutând parcă pe cineva care să-i dea dreptate.
Nimeni nu a intervenit.
— Mă dai afară de ziua ta? a întrebat.
— Îți cer să pleci pentru că ai transformat aniversarea mea într-o încercare de a-mi distruge căsnicia.
A luat haina mamei lui din hol și i-a întins-o.
— Vom vorbi când vei fi pregătită să recunoști ce ai făcut. Dar nu astăzi.
Margareta și-a luat geanta și a plecat fără să-și ia rămas-bun.
Când ușa s-a închis, am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Răzvan m-a îmbrățișat.
— Iartă-mă, Corina. Trebuia să opresc comparațiile astea de mult.
— Nu tu ai adus-o pe Alina, i-am spus.
— Nu. Dar am lăsat-o pe mama să te rănească prea des, sperând că o să se oprească singură.
Alina stătea lângă masă, cu telefonul în mână.
— Corina, îmi pare rău că am fost parte din spectacolul ăsta.
M-am apropiat de ea.
— Nu tu m-ai jignit.
— Dar puteam să vă avertizez înainte să vin. Mi-a fost teamă că, dacă vă sun, mama lui Răzvan va afla și va încerca din nou să mă oprească.
Am încuviințat.
— Înțeleg.
Răzvan s-a întors spre Alina.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Dar vreau să te întreb ceva. Ce ai făcut cu banii?
— Am plătit o parte din datoriile familiei și tratamentele tatălui meu. Mai târziu, când situația noastră s-a îmbunătățit, am vrut să-i restitui mamei tale suma. Mi-a spus să păstrez banii și să nu mai apar niciodată în viața ta.
— Ai păstrat mesajul?
— Da.
Răzvan a oftat.
— Nu vreau să te mai simți datoare față de ea. Ce s-a întâmplat atunci nu mai poate fi schimbat.
Alina a încuviințat.
— Știu. Dar mă bucur că ai aflat.
Am rămas cu toții câteva clipe în tăcere.
Apoi sora lui Răzvan a venit dinspre bucătărie.
— Cred că ar trebui să tăiem tortul, a spus încet. Altfel se topesc lumânările de tot.
Răzvan a zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
— Ai dreptate.
Am adus tortul, iar invitații au început să cânte.
Nu a fost aniversarea pe care o pregătisem. Dar când Răzvan a suflat în lumânări, m-a ținut de mână și mi-a șoptit:
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta. Te iubesc.
După petrecere, Alina a rămas câteva minute să mă ajute să strâng.
— Corina, pot să-ți spun ceva? m-a întrebat.
— Sigur.
— Când eram cu Răzvan, mama lui mă făcea mereu să simt că nu sunt suficient de bună. Credeam că, dacă muncesc mai mult, dacă mă îmbrac mai frumos, dacă îi fac pe plac, o să mă accepte.
Am privit-o.
— Și eu am crezut același lucru.
Alina a zâmbit trist.
— Atunci poate că amândouă am învățat ceva în seara asta.
Am făcut schimb de numere de telefon.
Nu am devenit prietene peste noapte. Dar în lunile următoare am început să vorbim din când în când.
Am descoperit că aveam multe lucruri în comun, dincolo de faptul că amândouă fuseserăm judecate de aceeași femeie.
Alina era o persoană caldă, cu simțul umorului, și își iubea familia.
Nu am simțit niciodată că ar încerca să se apropie din nou de Răzvan în alt fel decât ca de un om din trecutul ei.
Între timp, Margareta a încercat să-l sune pe Răzvan de mai multe ori.
La început, mesajele ei erau pline de reproșuri.
Îi spunea că este nerecunoscător, că eu îl întorsesem împotriva ei și că o mamă nu merită să fie tratată astfel.
Răzvan i-a răspuns o singură dată:
— Mamă, te iubesc, dar nu voi mai accepta să o jignești pe Corina. Când vei putea să vorbești cu noi fără să ne umilești, putem discuta.
Au trecut aproape trei luni.
Într-o duminică, Margareta a venit la ușa noastră.
Nu a intrat direct, cum făcea înainte.
A sunat și a așteptat.
Când i-am deschis, avea ochii roșii.
— Corina, pot să vorbesc cu tine și cu Răzvan?
Am invitat-o în sufragerie.
S-a așezat pe marginea canapelei și și-a frământat mâinile.
— Am greșit, a spus. Am crezut că, dacă aleg eu femeia potrivită pentru fiul meu, îl feresc de suferință. Dar am ajuns să-i fac rău tocmai eu.
Răzvan a rămas tăcut.
Margareta s-a întors spre mine.
— Corina, te-am comparat mereu cu Alina și te-am făcut să te simți nedorită. Nu aveam dreptul. Îmi pare rău.
Am privit-o îndelung.
— Doamnă Margareta, nu vreau să vă iau fiul. Nu am vrut niciodată. Dar nu mai pot accepta să fiu umilită în propria casă.
— Înțeleg, a răspuns încet.
— Dacă vrem să avem o relație, trebuie să existe respect. Nu doar când este Răzvan de față.
Margareta a încuviințat.
— O să încerc să repar ce am stricat.
Nu am îmbrățișat-o imediat.
Iertarea nu însemna că uitasem toate vorbele spuse de-a lungul anilor.
Dar am acceptat să începem din nou, cu limite clare.
În lunile următoare, Margareta a venit mai rar, dar vizitele au fost liniștite.
Nu a mai adus vorba despre Alina ca despre femeia care ar fi trebuit să-i fie noră.
Iar când ne-am întâlnit întâmplător cu Alina și familia ei, Margareta a salutat-o politicos, fără să încerce să o folosească pentru a ne provoca.
Într-o seară, Răzvan a găsit fotografia făcută la aniversarea lui.
În imagine eram eu, el, sora lui și câțiva prieteni, lângă tort.
Margareta plecase deja când fusese făcută.
— Știi ce îmi pare rău? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Că am lăsat-o pe mama să creadă atâția ani că poate hotărî cine merită să fie lângă mine.
M-am așezat lângă el.
— Important este că acum știm amândoi ce avem de apărat.
M-a îmbrățișat.
Am pus fotografia într-o ramă, pe raftul din sufragerie.
Nu era amintirea unei aniversări perfecte.
Era amintirea zilei în care soțul meu alesese, în sfârșit, să nu mai lase pe nimeni să-mi hotărască locul în familia noastră.
Iar eu nu mai aveam nevoie să demonstrez că sunt mai bună decât Alina sau decât orice altă femeie din trecutul lui.
Eram Corina, soția lui Răzvan.
Și locul meu lângă el nu mai era o favoare pe care trebuia să o câștig de la mama lui.