Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tata, înainte să-i dau mătușii Larisa cadoul, vreau să te întreb ceva.
Pe filmare, Răzvan s-a aplecat spre Amelia, zâmbind. În spatele lui, Larisa își aranja voalul, convinsă că fetița urma să spună câteva cuvinte frumoase despre noua lor familie.
— Sigur, prințesa mea. Întreabă-mă orice.
Amelia a strâns punguța albă la piept.
— Dacă eu am deja o mamă, de ce mătușa Larisa mi-a spus că de astăzi trebuie să-i spun și ei mamă?
Zâmbetul lui Răzvan a dispărut.
În sală s-a făcut liniște.
Larisa s-a apropiat imediat de microfon.
— Amelia, iubita mea, nu trebuie să spui nimic dacă ai emoții. Hai să-mi dai cadoul și mergem să facem fotografii.
Dar fetița a făcut un pas înapoi.
— Nu mi-e rușine. Vreau doar să știu de ce trebuie să-i spun mamă, dacă mama mea este acasă.
Răzvan a privit spre invitați, apoi spre Larisa.
— Cine ți-a spus că trebuie?
Amelia a desfăcut punguța și a scos brățara cu inimioara argintie.
— Mătușa Larisa. Mi-a spus că, atunci când îmi pune brățara, trebuie să spun că sunt fericită că am primit o mamă nouă. Și că mama Anca o să înțeleagă.
Larisa a încremenit.
— Amelia, am spus că putem fi o familie frumoasă împreună. Nu că trebuie să uiți de mama ta.
— Dar eu nu vreau altă mamă, a răspuns fetița. O vreau pe a mea. Și vreau ca tata să nu se mai supere când spun asta.
Pe filmare se vedea cum Răzvan își trece mâna peste față. Nu mai zâmbea nimeni.
Amelia a așezat brățara înapoi în punguță și i-a întins-o Larisei.
— Poți să fii mătușa mea, dacă vrei. Dar nu vreau să-mi spui ce trebuie să simt.
Apoi i-a dat microfonul tatălui ei.
— Vreau să merg acasă, la mama.
Filmarea s-a oprit.
Am rămas cu telefonul în mână, fără să mă pot mișca.
Vlad, fiul meu cel mare, a observat că plângeam.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Amelia vrea să vină acasă.
Am luat cheile și am sunat-o pe verișoara care îmi trimisese filmarea. Mi-a spus că Amelia era cu bunica, într-o încăpere liniștită, și că mă așteptau.
Am ajuns la restaurant după aproximativ douăzeci de minute.
Mama stătea pe un scaun, lângă Amelia. Când m-a văzut, s-a ridicat.
— Anca, nu trebuia să faci atâta drum. Răzvan putea s-o aducă după petrecere.
— Amelia mi-a cerut să vin. I-am promis că o iau oricând are nevoie.
Fetița a alergat spre mine și m-a îmbrățișat.
— Mamă, nu am vrut să stric nunta.
Am îngenuncheat în fața ei.
— Nu ai stricat nimic, iubita mea. Ai spus ce simți. Dar nu trebuia să fii pusă în situația asta.
— Mătușa Larisa s-a supărat?
— Asta este problema adulților. Nu a ta.
În acel moment, Răzvan a apărut în prag.
— Anca, putem vorbi?
Amelia m-a strâns de mână.
— Vreau să mergem acasă.
— Mergem imediat, i-am spus. Tata poate vorbi cu mine altă dată.
Răzvan s-a apropiat de fiica noastră.
— Amelia, îmi pare rău. Nu trebuia să te punem să spui ceva ce nu voiai.
Fetița l-a privit cu seriozitatea aceea pe care copiii o au uneori când adulții îi dezamăgesc.
— Tata, eu te iubesc. Dar nu vreau să mă pui să aleg între tine și mama.
Răzvan a rămas fără răspuns.
Am plecat fără să mai discutăm.
În mașină, Amelia a adormit cu capul sprijinit de geam. Când am ajuns acasă, Vlad a ajutat-o să-și scoată pantofii, iar Daria i-a adus pijamaua preferată.
În seara aceea, copiii au stat împreună în sufragerie. Nu au întrebat despre mireasă, petrecere sau invitați. Au vrut doar să fie aproape unii de alții.
A doua zi, Răzvan m-a sunat.
— Anca, vreau să-mi cer scuze pentru ce s-a întâmplat.
— Nu mie trebuie să-mi ceri scuze pentru momentul de ieri. Ameliei. Dar trebuie să discutăm și despre felul în care îi tratezi pe toți patru.
— Larisa a vrut doar să se apropie de ea.
— Atunci trebuia să o întrebe ce își dorește. Nu să-i pregătească un discurs despre o mamă nouă.
Răzvan a oftat.
— Ai dreptate. N-am știut că i-a cerut asta.
— Dar știai că Amelia era prinsă între noi. Știai că ceilalți trei copii nu voiau să vină. Și totuși ai insistat ca ea să aibă un rol în ceremonia voastră.
De data aceasta n-a încercat să se apere.
— Am crezut că, dacă o implicăm, lucrurile vor părea mai normale.
— Pentru cine, Răzvan? Pentru voi sau pentru copil?
A tăcut.
— Nu vreau să te împiedic să fii tată, am continuat. Dar copiii nu sunt decorul noii tale căsnicii. Dacă vrei să ai o relație cu ei, trebuie să-i asculți.
Am stabilit ca, pentru o perioadă, întâlnirile cu tatăl lor să fie organizate fără presiuni și fără obligația de a participa la evenimentele Larisei.
Le-am propus copiilor și sprijinul unui psiholog, pentru că trecuseră prin prea multe schimbări într-un timp scurt.
Câteva zile mai târziu, mama a venit la mine.
Nu mai avea tonul autoritar din dimineața nunții.
— Anca, am greșit, mi-a spus de la ușă.
Am lăsat-o să intre, dar nu m-am grăbit s-o îmbrățișez.
— Cu ce anume, mamă?
— Cu felul în care ți-am cerut să treci peste tot. Am fost atât de preocupată să nu-mi pierd relația cu Larisa, încât n-am văzut cât de mult te răneam pe tine.
— Mi-ai cerut să fiu o soră bună în ziua în care sora mea se căsătorea cu bărbatul care mă înșelase. Și ai făcut asta în fața fiicei mele.
Mama și-a șters ochii.
— Știu. Nu am nicio scuză.
— Și nu este vorba doar despre mine. Amelia a ajuns să creadă că trebuie să-și apere mama în fața adulților. Un copil de nouă ani n-ar trebui să ducă povara asta.
— Ai dreptate, Anca.
Am rămas câteva clipe în tăcere.
— Nu-ți cer să o urăști pe Larisa, mamă. Este fiica ta. Dar eu nu mai accept să fiu umilită ca să vă fie vouă tuturor mai ușor.
— Înțeleg.
Nu am iertat-o atunci. I-am spus că am nevoie de timp și că, dacă vrea să-și vadă nepoții, trebuie să respecte limitele pe care le stabilisem.
În săptămânile următoare, lucrurile nu s-au reparat miraculos.
Larisa nu m-a contactat. Răzvan a început însă să petreacă timp cu copiii separat, fără să le mai ceară să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Vlad a acceptat primul să meargă cu el la un meci. Daria a preferat să mai aștepte. Matei voia doar să se joace cu tatăl lui, iar Amelia i-a spus că îl va vizita când va simți că este pregătită.
Răzvan a respectat, de data aceasta, răspunsurile lor.
Eu am început să-mi refac viața pas cu pas. Am revenit la serviciu, am reluat întâlnirile cu câteva prietene și am încetat să mai răspund rudelor care îmi spuneau că ar trebui să uit totul pentru binele familiei.
Într-o după-amiază, Amelia a venit lângă mine în timp ce împătuream hainele.
— Mamă, ești supărată că am vorbit la microfon?
Am lăsat hainele deoparte.
— Nu, iubita mea. Dar îmi pare rău că ai simțit că trebuie să mă aperi.
— Nu voiam să te apăr. Voiam doar să știe că eu am deja o mamă.
Am strâns-o în brațe.
— Și eu vreau să știi ceva. Poți să-l iubești pe tata fără să mă trădezi pe mine. Poți să fii politicoasă cu Larisa fără să-i spui mamă. Și poți să spui nu oricărui adult care îți cere ceva ce nu vrei.
Amelia a zâmbit.
— Atunci pot să nu mai fiu niciodată domnișoară de onoare?
Am râs pentru prima dată după multe zile.
— Poți să hotărăști singură, când vei fi invitată.
În seara aceea, cei patru copii au adormit liniștiți, fiecare în camera lui.
Am rămas câteva minute în pragul dormitorului Ameliei, privind rochița bleu așezată pe spătarul scaunului.
Nu-mi doream ca fiica mea să fie ținută minte pentru că întrerupsese o nuntă. Îmi doream să crească știind că vocea ei contează și că iubirea nu trebuie câștigată prin supunere.
Larisa avea căsnicia pe care și-o dorise. Răzvan avea acum responsabilitatea de a demonstra că poate fi un tată prezent. Mama avea de reconstruit încrederea pe care o pierduse.
Iar eu nu mai aveam nimic de demonstrat nimănui.
Mi-am închis telefonul, am stins lumina și m-am dus să mă odihnesc.
Pentru prima dată după multe luni, nu m-am mai gândit la nunta lor, la trădare sau la ce ar fi trebuit să spun.
M-am gândit doar la cei patru copii ai mei și la viața pe care aveam s-o construim împreună, fără să mai cerem voie nimănui să fim fericiți.