Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Denisa a făcut un pas înapoi și a lăsat foarfeca pe măsuța de lucru. Camelia o privea cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Doamnă Camelia, nu înțeleg la ce vă referiți, a spus nora mea, încercând să zâmbească.
— Ba cred că înțelegi foarte bine, Denisa. De aproape șase luni îmi spui că soacra ta este grav bolnavă, că abia se poate ridica din pat și că trebuie să-i trimiți bani pentru tratament.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Poftim? am întrebat.
Camelia s-a întors spre mine.
— Doamnă Ileana, dumneavoastră sunteți bolnavă?
— Nu, doamnă. Am probleme obișnuite cu spatele, de la muncă, dar îmi văd singură de gospodărie.
Patroana salonului a privit-o din nou pe Denisa.
— Atunci poate îmi explici de ce mi-ai cerut de trei ori să amân plata chiriei scaunului, spunând că trebuie să-ți îngrijești soacra imobilizată.
Denisa s-a înroșit.
— Am exagerat puțin. Dar aveam probleme cu banii!
— Ai exagerat? a repetat Camelia. Mi-ai spus că femeia aceasta nu poate merge și că ai cheltuit tot ce aveai pentru ea!
Am strâns punga la piept.
— Denisa, tu ai spus asemenea lucruri despre mine?
— Mamă Ileana, vă rog, nu începeți și dumneavoastră!
— Eu te-am întrebat ceva, fata mea.
Nora mea a întors capul.
— Trebuia să găsesc o explicație. Camelia mă presa să plătesc!
Patroana a închis registrul cu un gest hotărât.
— Te-am rugat să respecți termenele pe care le-am stabilit împreună. Și de fiecare dată ți-am acordat o amânare când mi-ai spus că ai o urgență în familie.
Clienta cu folii în păr, care asistase la toată scena, a intervenit.
— Domnișoară Denisa, dumneavoastră tocmai ați dat afară femeia despre care spuneați că este bolnavă?
Denisa a privit-o furioasă.
— Vă rog să nu vă amestecați în problemele mele!
— Nu mă amestec, a răspuns femeia. Dar am auzit cum i-ați vorbit. Și nu mi se pare deloc normal.
Am simțit că nu mai puteam ține punga în mâini.
M-am apropiat de unul dintre scaunele libere.
— Doamnă Camelia, îmi permiteți să mă așez puțin?
— Desigur. Vă rog.
Am desfăcut încet nodul pungii.
Denisa a venit imediat lângă mine.
— Mamă Ileana, nu este nevoie să scoateți nimic!
Dar eu luasem deja plicul.
Era unul simplu, alb, pe care scrisesem cu mâna mea numele Denisei.
L-am așezat pe măsuța de lângă scaun.
— Am venit să-i aduc norei mele banii pe care mi i-a cerut.
Camelia a privit plicul.
— Ce bani?
— Trei mii șase sute de lei. Mi-a spus că are o restanță și că riscă să-și piardă locul de muncă.
Denisa și-a dus mâna la frunte.
— Mamă Ileana, vă rog să tăceți!
Am ridicat privirea spre ea.
— De ce să tac, Denisa? Pentru că ți-e rușine că te ajută o femeie de la țară?
Nu mi-a răspuns.
Camelia s-a așezat pe scaunul din fața mea.
— Doamnă Ileana, de unde aveți banii aceștia?
Am înghițit cu greu.
— Am vândut porcul pe care îl crescusem pentru iarnă. Voiam să cumpăr lemne și să repar acoperișul șopronului, dar Denisa mi-a spus că are nevoie urgentă.
În salon s-a făcut o liniște apăsătoare.
Clienta cu folii în păr și-a dus mâna la gură.
Camelia s-a uitat lung la Denisa.
— Ai lăsat-o pe femeia aceasta să vândă ce avea în gospodărie ca să-ți achite datoria, iar când a venit aici ai dat-o afară?
— Nu am obligat-o să vândă nimic! a izbucnit Denisa.
Am simțit că mi se rupe ceva în suflet.
— Nu, fata mea. Nu m-ai obligat. Dar ai plâns la telefon și mi-ai spus că sunt singura care te poate ajuta.
— Și ce voiați să fac? Să-mi pierd serviciul?
— Nu, Denisa. Voiam să-ți păstrezi serviciul. De aceea am venit.
Camelia s-a ridicat.
— Denisa, termină lucrarea clientei, apoi vii în biroul meu. Doamnă Ileana, vă rog să rămâneți puțin. Vreau să lămurim situația fără să deranjăm mai mult clientele.
Am încuviințat.
Denisa s-a întors la scaunul de lucru, dar mâinile îi tremurau.
Eu am rămas cu plicul pe genunchi.
Pentru prima dată în ultimul an, nu mai știam dacă ajutorul meu îi făcuse bine.
După aproape o jumătate de oră, ultima clientă a plecat, iar Camelia ne-a invitat în biroul din spatele salonului.
Era o încăpere mică, în care se aflau un birou, două scaune și un dulap cu documente.
Patroana a deschis registrul.
— Denisa, hai să discutăm despre restanțe.
Nora mea a rămas în picioare.
— Vă rog să-mi mai dați o săptămână.
— Ți-am dat deja mai multe termene. Restanța actuală este de 3.600 de lei, iar luna viitoare ai o nouă plată.
Denisa a privit spre plicul meu.
— Dar acum avem banii!
Am simțit un fior rece.
Vorbea despre economiile mele de parcă i-ar fi aparținut.
Camelia a observat.
— Nu, Denisa. Doamna Ileana are banii. Tu ai o datorie.
Nora mea a rămas fără cuvinte.
Patroana s-a întors spre mine.
— Doamnă Ileana, nu aveți nicio obligație să plătiți restanțele norei dumneavoastră. Contractul este încheiat cu ea.
Am privit plicul.
— Știu. Dar mi-a fost teamă să nu rămână fără muncă.
— Înțeleg. Numai că ajutorul dumneavoastră nu poate înlocui la nesfârșit responsabilitatea ei.
Denisa a început să plângă.
— Doamnă Camelia, eu am încercat să mă descurc!
— Atunci de ce ai mințit? De ce nu mi-ai spus că ai cheltuieli pe care nu le poți acoperi?
— Pentru că mi-a fost rușine!
— Și ca să scapi de rușinea ta ai inventat o boală gravă pentru soacra ta?
Denisa a coborât capul.
Camelia a continuat:
— Eu am acceptat să-ți amân plățile pentru că am crezut că treci printr-o situație de familie foarte grea. Între timp, tu îmi spuneai că ai foarte multe cliente și că totul merge bine.
— Am avut luni slabe…
— Atunci trebuia să discutăm despre program, cheltuieli și posibilitatea de a continua colaborarea. Nu să inventezi povești.
Am privit-o pe Denisa.
— Fata mea, de ce nu i-ai spus lui Sorin adevărul?
— Pentru că el crede că sunt o femeie de succes! Nu voiam să mă vadă ca pe o ratată!
Am simțit o durere adâncă.
— Sorin te-a luat de soție pentru că te iubește, nu pentru că ai un scaun într-un salon elegant.
Denisa a început să plângă și mai tare.
— Nu înțelegeți! Toate colegele mele par să câștige bine. Eu am rate, cheltuieli și luni în care abia îmi ajung banii!
— Atunci trebuia să ceri ajutor fără să minți, a răspuns Camelia.
Patroana a închis registrul.
— Denisa, îți voi spune foarte clar ce hotărăsc. Nu voi accepta ca o persoană care lucrează aici să umilească oamenii care intră în salon. Și nu mai pot avea încredere în explicațiile tale despre plăți.
Nora mea a încremenit.
— Mă dați afară?
— Îți ofer posibilitatea să continuăm colaborarea, dar numai dacă îți asumi ce ai făcut și accepți un plan scris de achitare a restanțelor, din veniturile tale.
— Și dacă nu pot?
— Atunci vom încheia colaborarea potrivit condițiilor contractului. Nu te pot obliga să rămâi și nici nu pot accepta amânări fără sfârșit.
Denisa și-a șters obrajii.
— Ce trebuie să fac?
— În primul rând, să-ți ceri iertare doamnei Ileana. Nu aici, unde suntem doar noi, ci și în fața clientelor care au auzit cum ai umilit-o.
— Dar o să mă fac de râs!
Camelia a privit-o sever.
— Te-ai făcut deja de râs când ai dat afară o femeie care venise să te ajute. Scuzele nu te umilesc. Îți dau ocazia să-ți asumi greșeala.
Am rămas tăcută.
Nu îmi doream să o văd pe Denisa umilită.
Dar nici nu mai puteam să mă prefac că nu mă duruseră cuvintele ei.
— Și banii? a întrebat nora mea.
Camelia a arătat spre plic.
— Banii aceștia nu sunt ai tăi. Doamna Ileana hotărăște ce face cu ei. Eu nu îi voi cere să-ți achite datoria.
Am strâns plicul în mâini.
— Denisa, eu am venit să ți-i dau. Dar acum nu mai pot.
Nora mea a ridicat capul.
— Mamă Ileana, vă rog! Dacă nu plătesc, pierd tot!
— Nu pierzi tot, fata mea. Ai un soț care te iubește, ai sănătate și poți munci. Dar trebuie să înveți să spui adevărul și să-ți asumi cheltuielile.
— Deci nu mă mai ajutați?
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Te-am ajutat de mai multe ori. Și de fiecare dată mi-ai promis că vei rezolva problema. Acum trebuie să încercăm altfel.
Denisa a început să plângă în hohote.
Camelia i-a oferit un șervețel.
— Ai câteva zile să analizezi planul de plată. Dacă îl accepți, stabilim termene realiste. Dar vreau să discutăm deschis, fără alte minciuni.
Am plecat de la salon cu plicul în geantă.
Nu mă simțeam bucuroasă.
Mă durea că femeia pentru care vândusem porcul mă tratase ca pe o rușine.
În autobuz, am privit pe geam tot drumul.
Când am ajuns acasă, am pus banii într-un sertar și m-am așezat pe marginea patului.
În seara aceea m-a sunat Sorin.
— Mamă, ce s-a întâmplat astăzi la salon?
Am închis ochii.
— Cine ți-a spus?
— Denisa. Plânge de două ore. Spune că patroana vrea să o dea afară și că tu ai refuzat să o ajuți.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Sorin, vino mâine la mine. Vreau să vorbim față în față.
— Mamă, spune-mi acum. Ce s-a întâmplat?
Am respirat adânc.
— Fiule, de aproape un an îi dau bani Denisei pentru restanțele de la salon. Astăzi am venit cu încă 3.600 de lei, iar ea m-a dat afară în fața clientelor pentru că eram îmbrăcată modest.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Ce bani, mamă?
— Bani din economiile mele. De mai multe ori.
— Dar Denisa mi-a spus că se descurcă foarte bine!
— Știu. De aceea nu ți-am spus nimic. M-a rugat să păstrez secretul.
Sorin a oftat adânc.
— Mamă, de ce ai acceptat?
Mi-au dat lacrimile.
— Pentru că am crezut că vă ajut să fiți liniștiți.
— Dar tu ai nevoie de bani pentru casă!
— Știu, dragul meu.
— Vin mâine. Și vreau să discutăm toți trei.
A doua zi, Sorin a venit împreună cu Denisa.
Nora mea avea ochii umflați de plâns și nu mai părea femeia sigură pe ea care îmi strigase să ies din salon.
Ne-am așezat în sufragerie.
Sorin a început primul.
— Denisa, vreau să-mi spui adevărul. Câți bani ai împrumutat de la mama?
— Nu știu exact…
— Atunci îi calculăm acum.
Am scos un carnețel în care notasem sumele trimise.
Nu pentru că voiam să i le cer înapoi, ci pentru că eram obișnuită să-mi țin socotelile.
Am adunat plățile.
— În total, 5.400 de lei, fără cei 3.600 pe care i-am adus ieri.
Sorin a rămas nemișcat.
— Cinci mii patru sute de lei?
Denisa a încuviințat.
— Da.
— Și mie îmi spuneai că ai achitat aproape toate datoriile!
— Mi-a fost rușine să-ți spun!
— Dar nu ți-a fost rușine să iei banii mamei mele?
Denisa a început să plângă.
— Sorin, am vrut să-mi păstrez serviciul!
— Și mama a trebuit să-și sacrifice economiile ca să te ajute, iar tu ai dat-o afară din salon?
Am intervenit.
— Sorin, nu vreau să vă certați din cauza mea.
Fiul meu s-a întors spre mine.
— Mamă, nu ne certăm din cauza ta. Discutăm pentru că Denisa m-a mințit și te-a umilit.
Apoi a privit-o pe soția lui.
— Denisa, mama mea a muncit o viață întreagă. Nu a avut haine scumpe și nu a mers la saloane elegante. Dar tot ce are a câștigat cinstit.
Denisa a coborât capul.
— Știu.
— Nu, cred că abia acum începi să înțelegi. Tu te-ai rușinat de paltonul ei, dar ai acceptat banii pe care îi strânsese muncind.
Nora mea și-a acoperit fața cu mâinile.
— Îmi pare rău…
Am privit-o.
— Denisa, eu nu am nevoie să-mi spui că paltonul meu este frumos. Știu că este vechi. Dar nu meritam să fiu alungată ca o cerșetoare.
— Aveți dreptate, mamă Ileana.
— Și nici nu trebuia să minți că sunt bolnavă ca să obții amânări la salon.
Denisa a început să plângă din nou.
— Nu m-am gândit cât de urât este ce fac.
Sorin a oftat.
— De acum înainte, vreau să discutăm deschis despre bani. Dacă salonul nu îți aduce suficient, trebuie să găsim o soluție realistă. Dar nu mai accept să trăim din banii mamei.
— Am înțeles.
— Și îi vei înapoia cei 5.400 de lei, treptat, din veniturile tale.
Am încercat să protestez.
— Sorin, nu este nevoie…
— Ba da, mamă. Nu pentru că ai cerut tu, ci pentru că este corect.
Denisa a încuviințat.
— O să-i dau înapoi. Vă promit.
De data aceasta nu m-am mulțumit cu promisiunea.
Am stabilit împreună un plan simplu de rambursare, cu sume pe care Denisa le putea plăti fără să intre în alte datorii.
În săptămâna următoare, Denisa a acceptat și planul de plată propus de Camelia.
Patroana salonului i-a permis să continue colaborarea, cu condiția să respecte termenele și regulile stabilite.
Dar mai rămăsese ceva de făcut.
Într-o sâmbătă, Denisa m-a sunat.
— Mamă Ileana, puteți veni puțin la salon?
Am ezitat.
— Pentru ce, fata mea?
— Vreau să îndrept ceva. Și aș vrea să fiți acolo.
Am acceptat.
De data aceasta am venit cu aceeași geantă veche și cu același palton maro.
Nu aveam de ce să-mi schimb hainele ca să merit să intru într-un salon.
Când am deschis ușa, Denisa a venit imediat spre mine.
— Bună ziua, mamă Ileana.
— Bună ziua, Denisa.
În salon se aflau Camelia și câteva cliente, printre care și femeia cu folii în păr care asistase la incident.
Denisa s-a oprit în mijlocul încăperii.
— Aș vrea să spun ceva, dacă îmi permiteți.
Camelia a încuviințat.
— Te ascultăm.
Nora mea a privit spre mine.
— Săptămâna trecută am umilit-o pe soacra mea în fața dumneavoastră. I-am spus să iasă din salon pentru că purta un palton vechi și avea o pungă de plastic.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Am fost crudă și nerecunoscătoare. Femeia aceasta venise să mă ajute, iar eu m-am purtat de parcă mi-ar fi făcut o rușine.
Clienta de pe scaun a privit-o atent.
Denisa a continuat:
— Îmi cer iertare, mamă Ileana. Și îmi cer scuze și clientelor care au fost nevoite să asiste la comportamentul meu.
Am rămas câteva clipe fără să pot vorbi.
Apoi m-am apropiat de ea.
— Denisa, îți accept scuzele. Dar vreau să înțelegi că respectul nu trebuie să depindă de hainele pe care le poartă un om.
— Am înțeles, mamă Ileana.
Camelia a intervenit.
— Sper că ai înțeles și că munca ta trebuie să fie susținută de responsabilitate, nu de minciuni și de sacrificiile altora.
— Da, doamnă Camelia.
În lunile următoare, Denisa a început să-și organizeze mai atent cheltuielile.
A renunțat la câteva cumpărături inutile și a început să țină evidența încasărilor.
A discutat deschis cu Sorin despre veniturile ei și despre costurile salonului.
Unele luni au rămas dificile.
Dar nu m-a mai sunat să-mi ceară bani pe ascuns.
Și-a respectat planul de plată către Camelia și a început să-mi restituie treptat economiile.
După aproape șase luni, mi-a adus ultimii bani pe care mi-i datora.
Venise împreună cu Sorin.
Am stat pe banca din curte, sub nucul bătrân.
Denisa mi-a întins un plic.
— Mamă Ileana, aceștia sunt ultimii 900 de lei. Acum v-am dat înapoi tot ce mi-ați împrumutat.
Am luat plicul.
— Îți mulțumesc, fata mea.
— Eu trebuie să vă mulțumesc. Și să vă mai spun ceva.
Am privit-o.
— Ce anume?
— Am înțeles că nu este nicio rușine să ai o perioadă grea. Rușine este să minți și să-i tratezi urât pe oamenii care te ajută.
Am zâmbit.
— Asta este o lecție bună, Denisa.
Sorin mi-a pus mâna pe umăr.
— Mamă, de acum înainte, dacă ai nevoie de ceva, ne spui nouă. Nu mai vreau să vinzi lucruri din gospodărie ca să ne acoperi datoriile.
— Am înțeles, dragul meu.
În toamna aceea, Sorin a venit într-un weekend să mă ajute cu lemnele pentru iarnă.
Denisa a venit și ea.
Nu mai purta haine elegante, ci o pereche de pantaloni simpli și o geacă groasă.
— Mamă Ileana, cu ce pot să vă ajut?
Am privit-o surprinsă.
— Poți să aduni lemnele mai mici și să le așezi lângă sobă.
— Bine.
A lucrat aproape două ore fără să se plângă.
La un moment dat, s-a oprit și a privit curtea.
— Știți, mamă Ileana, eu credeam că viața la țară este ușoară. Că oamenii doar stau prin gospodărie.
Am râs.
— Și acum ce crezi?
— Că este mai multă muncă aici într-o zi decât îmi imaginam eu într-o săptămână.
Am zâmbit.
— Fiecare meserie are greutățile ei, fata mea.
Denisa a încuviințat.
— Știu. Și îmi pare rău că am râs de a dumneavoastră.
Am privit-o cu blândețe.
— Important este să nu mai faci asta cu nimeni.
În seara aceea, după ce au plecat, am rămas singură în curte.
Am privit cotețul gol în care crescusem porcul vândut pentru datoria Denisei.
Îmi aminteam cât de greu muncisem să-l cresc și cât de mult mă duruse să renunț la banii pregătiți pentru iarnă.
Dar mă duruse și mai tare felul în care nora mea mă alungase din salon.
Nu pentru că îmi spusese că paltonul meu este vechi.
Știam și eu asta.
Ci pentru că, în clipa aceea, mă tratase ca pe un om de care trebuia să-i fie rușine.
Acum lucrurile erau diferite.
Denisa nu devenise perfectă și nici nu uitaserăm ce se întâmplase.
Dar învățase să-și asume greșelile și să respecte munca altora.
Iar Sorin aflase că mama lui îl ajutase de multe ori în tăcere, fără să aștepte mulțumiri.
Am intrat în casă și am așezat ultimul plic cu bani în sertarul în care îmi țineam economiile.
Lângă el se afla o fotografie veche cu soțul meu, făcută într-o toamnă, când eram amândoi mai tineri.
Mi-am amintit ce îmi spunea mereu:
— Ileana, să nu-ți fie rușine niciodată de mâinile tale muncite. Din ele am crescut copilul și am ținut casa.
Am atins fotografia și am zâmbit.
În ziua în care Denisa îmi strigase să ies din salon cu punga mea de plastic, nu știa că în ea se aflau banii pentru care muncisem luni întregi.
Dar lecția pe care o primise nu era că trebuie să respecți o femeie de la țară fiindcă poate avea bani într-o pungă.
Era că trebuie să o respecți și când punga este goală.
Pentru că valoarea unui om nu stă în paltonul pe care îl poartă, în locul unde muncește sau în cât de elegant arată.
Stă în cinstea lui, în sacrificiile pe care le face pentru cei dragi și în felul în care îi tratează pe ceilalți.
Iar eu, la șaizeci și patru de ani, nu aveam nevoie de un salon elegant ca să știu cât valorez.
Îmi ajungea să privesc casa pe care o ținusem în picioare, fiul pe care îl crescusem și mâinile cu care muncisem o viață întreagă.