Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a desfăcut încet foaia pe care o ținea în mână și a așezat-o lângă caietul Larisei. Eu stăteam în picioare, lângă oala cu sarmale, fără să înțeleg ce pregătise fiul meu.
— Andrei, ce este asta? a întrebat Larisa, încruntându-se.
— Socoteala noastră, Larisa. Dacă tot îi ceri mamei 40 de lei pentru o farfurie, vreau să vedem cât ne costă, de fapt, viața împreună.
Larisa a râs disprețuitor.
— Vai, acum te-ai apucat și tu de contabilitate?
— Nu. M-am apucat să verific unde se duc banii mei.
Fiul meu a tras un scaun și s-a așezat.
— Mamă, te rog să stai și tu.
— Andrei, nu vreau să vă certați din cauza mea.
— Nu ne certăm din cauza ta. Trebuia să avem discuția asta de mult.
Larisa și-a încrucișat brațele.
— Bine! Hai să vedem ce ai de spus!
Andrei a arătat spre prima coloană de pe foaie.
— Chiria garsonierei este 1.500 de lei pe lună. O plătesc integral eu.
— Pentru că tu ai închiriat-o!
— Da. Contractul este pe numele meu. Dar locuim amândoi aici.
A coborât degetul pe următorul rând.
— Întreținerea, curentul, gazele și internetul ajung, în medie, la încă 650 de lei. Le plătesc tot eu.
Larisa a ridicat din umeri.
— Și ce? Eu nu consum atât de mult!
— Nu am spus că tu consumi tot. Am spus că eu achit facturile.
Andrei a continuat:
— Pentru cumpărături cheltuiesc aproximativ 1.200 de lei lunar. În unele luni chiar mai mult.
— Și eu mai cumpăr câte ceva!
— Știu. Dar în ultimele trei luni ai cumpărat pentru casă produse de aproximativ 300 de lei în total. Am verificat bonurile și plățile din cont.
Larisa s-a înroșit.
— Deci acum îmi numeri fiecare leu?
— Exact asta îi faci tu mamei mele.
Am coborât privirea.
Nu îmi plăcea să asist la discuția lor despre bani, dar Andrei părea hotărât să nu mai evite adevărul.
— Mai departe, a spus el. Rata telefonului tău este de 280 de lei lunar. O plătesc eu, fiindcă am făcut contractul pe numele meu.
— Mi l-ai cumpărat cadou!
— Așa este. Și nu îți cer banii înapoi. Dar vreau să înțelegi că și aceasta este o cheltuială pe care o suport.
A întors foaia.
— Abonamentele tale pentru telefon, filme și muzică ajung la încă 170 de lei. Sunt plătite de pe cardul meu.
Larisa a izbucnit:
— Și ce vrei să fac? Să trăiesc fără telefon și fără să mă uit la un film?
— Nu. Vreau să înțelegi că nu poți spune că întreții gospodăria când eu plătesc aproape tot.
Fiul meu a făcut o pauză.
— În total, cheltuielile acestea ajung la aproximativ 3.800 de lei pe lună. Fără ieșirile în oraș, fără comenzile de mâncare și fără alte cumpărături.
Larisa a privit foaia.
— Dar eu am salariul meu!
— Știu. Tocmai de aceea te-am rugat de atâtea ori să stabilim cât contribuie fiecare.
— Eu cumpăr lucruri pentru casă!
Andrei a privit spre frigiderul aproape gol.
— Larisa, ieri am venit de la serviciu și nu aveam nici pâine. Mi-ai spus că nu ai avut timp să mergi la magazin, deși ai fost liberă.
— Am avut programare la salon!
— Nu mă deranjează că mergi la salon. Mă deranjează că îmi spui că nu avem bani pentru mâncare, dar ai bani pentru lucrurile tale, iar apoi îi ceri mamei să plătească pentru sarmalele făcute de ea.
Larisa a lovit caietul cu palma.
— Caietul acesta este pentru organizare!
Andrei l-a deschis.
— Atunci hai să vedem cum ne-am organizat.
A început să răsfoiască paginile.
— Aici ai trecut 20 de lei pentru cafeaua băută de mama acum două săptămâni.
Am ridicat privirea.
— Dar eu am venit atunci cu o sacoșă de cumpărături!
— Știu, mamă.
Andrei a arătat spre alt rând.
— Aici ai trecut 15 lei pentru apa și detergentul folosite când mama ne-a spălat perdelele.
Larisa a încercat să-i ia caietul.
— Nu mai răsfoi lucrurile mele!
Andrei l-a lăsat pe masă.
— Larisa, mama a venit să ne ajute. A spălat perdelele fiindcă tu ai spus că nu ai timp. Și tu i-ai trecut detergentul la datorii?
— Era detergentul nostru!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Fata mea, dacă îmi spuneai că te deranjează, aduceam eu detergent de acasă.
Larisa s-a întors spre mine.
— Nu despre asta este vorba!
— Atunci despre ce este vorba? a întrebat Andrei.
Nu a primit niciun răspuns.
Fiul meu a închis caietul.
— Larisa, când ai început să ții evidența aceasta, mi-ai spus că vrei să ne organizăm mai bine. Eu am fost de acord să discutăm un buget, nu să transformăm fiecare vizită a mamei într-o factură.
— Păi cineva trebuie să plătească!
— Și cine plătește acum?
Larisa a tăcut.
Andrei s-a ridicat și a deschis frigiderul.
— Uite, mamă. Asta avem după ce am cheltuit aproape 1.200 de lei luna aceasta pe cumpărături și comenzi.
Înăuntru erau două iaurturi, un borcan cu muștar și o sticlă de apă.
— Unde este mâncarea, Larisa?
— Am comandat de câteva ori! Ce mare lucru?
— Marele lucru este că eu plec la serviciu la șapte dimineața și mă întorc seara, iar când îți spun că nu ne mai ajung banii, îmi răspunzi că sunt zgârcit.
Larisa a ridicat vocea.
— Acum mă faci leneșă?
— Nu. Îți spun că trebuie să fim amândoi responsabili. Și că nu mai accept să-mi umilești mama.
Am încercat să intervin.
— Andrei, dragul meu, nu vreau să vă stric relația pentru 40 de lei.
Fiul meu s-a întors spre mine.
— Mamă, nu este vorba despre 40 de lei.
Apoi a privit-o pe Larisa.
— Este vorba despre respect. Mama a venit cu mâncare făcută din banii și din munca ei. Iar tu i-ai spus că nu are voie să mănânce până nu te plătește.
Larisa a ridicat din umeri.
— Dacă nu-i convenea, putea să plece!
Atunci am văzut cum expresia lui Andrei se schimbă.
Nu a țipat.
Nu a lovit masa.
Dar vocea lui a devenit rece.
— Larisa, cred că trebuie să ne despărțim.
Tânăra a izbucnit în râs.
— Pentru că i-am cerut mamei tale 40 de lei?
— Pentru că de luni întregi nu mai suntem parteneri. Eu încerc să țin gospodăria, iar tu îmi spui că tot ce fac este insuficient.
— Și eu muncesc!
— Nu ți-am cerut niciodată să renunți la serviciu. Ți-am cerut să împărțim responsabilitățile.
Larisa și-a luat geanta de pe scaun.
— Foarte bine! Atunci plec!
Andrei a rămas calm.
— Dacă asta hotărăști, te ajut să-ți strângi lucrurile. Dar nu vreau să mai locuim împreună.
— O să regreți!
— Poate o să-mi fie greu. Dar nu vreau să trăiesc într-o casă în care mama mea este tratată ca un musafir nedorit și fiecare gest de ajutor devine o datorie.
Larisa a privit spre mine.
— Sunteți mulțumită acum, mamă Florica? V-ați despărțit băiatul de mine!
Am simțit o durere adâncă.
— Nu, fata mea. Eu am venit să vă aduc sarmale. Atât.
Andrei a intervenit imediat.
— Larisa, mama nu a luat nicio hotărâre în locul meu. Eu am decis.
Tânăra a rămas câteva clipe nemișcată.
Apoi s-a dus în cameră și a început să-și strângă hainele.
Eu am rămas în bucătărie, lângă oala care se răcise.
— Andrei, poate ar trebui să mai discutați.
Fiul meu a tras un scaun lângă mine.
— Mamă, am discutat de multe ori. Nu ți-am spus fiindcă nu voiam să te îngrijorez.
— Dar o iubești, dragul meu.
— Am iubit-o. Și am sperat că vom construi ceva împreună. Numai că în ultima vreme mă simt mai degrabă ca omul care îi plătește toate dorințele.
Am coborât privirea.
— Nu vreau să fii singur.
Andrei mi-a luat mâna.
— Mai bine singur o vreme decât într-o relație în care nu există respect.
Larisa a ieșit după aproape o oră, cu două genți de voiaj.
Nu mai părea la fel de sigură pe ea.
— Merg la sora mea, a spus.
— Bine, a răspuns Andrei.
— Și lucrurile care au rămas?
— Stabilim mâine când vii după ele. Nu trebuie să rezolvăm totul acum.
Larisa a privit spre caietul de pe masă.
— Pot să-l iau?
Andrei i l-a întins.
— Este al tău.
Tânăra l-a băgat în geantă.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mamă Florica, îmi pare rău dacă v-am supărat.
Am privit-o atent.
— M-ai supărat, Larisa. Dar nu pentru bani.
— Știu…
— Nu cred că știi încă. Eu te-am primit în familia noastră cu drag. Nu am venit niciodată aici ca să profit de voi.
Larisa a coborât capul.
— Îmi pare rău.
Nu i-am mai spus nimic.
Andrei a condus-o până la ușă.
După ce a plecat, s-a întors în bucătărie și a rămas câteva clipe privind frigiderul.
— Mamă, cred că am fost foarte naiv.
Am clătinat din cap.
— Ai vrut să faci o femeie fericită. Nu este nimic rău în asta.
— Dar am uitat să mă întreb dacă și ea încearcă să mă facă fericit.
L-am îmbrățișat.
— Acum ai înțeles, dragul meu.
În seara aceea, am încălzit sarmalele și am mâncat împreună.
Andrei a zâmbit pentru prima dată după multe ore.
— Mamă, sunt exact ca atunci când eram mic!
Am râs.
— Păi tot eu le-am făcut.
— Și nu-mi ceri 40 de lei pe farfurie?
Am izbucnit amândoi în râs.
Dar apoi fiul meu a devenit serios.
— Mamă, iartă-mă că am lăsat să se ajungă aici.
— Nu ai de ce să-mi ceri iertare pentru ce a spus altcineva.
— Ba da. Trebuia să fiu mai atent la felul în care se purta cu tine.
I-am strâns mâna.
— Important este că ai înțeles.
A doua zi am mers împreună la cumpărături.
Andrei a luat un cărucior și a început să pună în el lucrurile de care avea nevoie.
Am cumpărat legume, fructe, carne, ouă, lapte, pâine și câteva produse pentru curățenie.
La casă, fiul meu a scos cardul.
— Mamă, plătesc eu.
— Știu, dragul meu. Sunt cumpărăturile tale.
— Și vreau să învăț să le organizez mai bine.
Când ne-am întors la garsonieră, am pus totul în frigider.
Rafturile, care cu o zi înainte erau aproape goale, se umpluseră.
Andrei a rămas în fața frigiderului deschis.
— Mamă, nu credeam că o să mă bucur atât de mult să văd mâncare în casă.
Am zâmbit.
— Nu este mare lucru, dragul meu. Dar trebuie să ai grijă de tine.
— O să am.
În săptămânile următoare, Andrei a început să-și țină propriul buget.
Nu mai trecea în caiet fiecare cafea sau fiecare pahar cu apă.
Nota chiria, facturile, cumpărăturile și economiile.
Și-a stabilit o sumă lunară pe care să o pună deoparte.
A învățat să gătească câteva feluri simple și să-și pregătească mâncarea pentru serviciu.
Într-o seară m-a sunat foarte mândru.
— Mamă, am făcut singur o ciorbă!
— Și cum a ieșit?
— Cam acră, dar se poate mânca!
Am râs.
— Data viitoare pui mai puțin borș.
— Am înțeles!
Larisa a revenit după câteva zile să-și ia restul lucrurilor, la ora stabilită cu Andrei.
Au discutat despre abonamentele și contractele rămase pe numele lui.
Andrei i-a explicat că nu va mai plăti serviciile ei personale după încheierea perioadelor contractuale și că vor trebui să rezolve corect obligațiile existente.
Nu i-a cerut înapoi banii cheltuiți în timpul relației.
Nu voia să transforme despărțirea într-o nouă socoteală.
Voia doar să închidă lucrurile cu respect și să meargă mai departe.
Înainte să plece, Larisa l-a întrebat:
— Andrei, chiar nu mai există nicio șansă pentru noi?
Fiul meu a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Larisa, nu ne-am despărțit pentru că ai cheltuit bani. Ne-am despărțit pentru că am încetat să fim o echipă.
— Aș putea să mă schimb.
— Poate. Și sper să o faci pentru tine. Dar eu nu mai vreau să reluăm relația.
Larisa a încuviințat trist.
— Înțeleg.
Au încheiat despărțirea fără alte certuri.
Au trecut aproape șase luni.
Andrei continua să locuiască în aceeași garsonieră, dar reușise să economisească pentru prima dată o sumă care îi oferea puțină siguranță.
Nu mai comanda mâncare în fiecare seară și nu mai plătea abonamente de care nu avea nevoie.
Venea la mine aproape în fiecare duminică.
Uneori aducea el cumpărături.
Alteori găteam împreună.
Într-o după-amiază, când pregăteam aluat pentru plăcinte, mi-a spus:
— Mamă, cred că am înțeles ceva important.
— Ce anume, dragul meu?
— Că într-o relație nu trebuie să numeri fiecare leu ca să demonstrezi cine valorează mai mult. Dar trebuie să știi dacă amândoi contribuiți și vă respectați.
Am zâmbit.
— Așa este.
— Eu credeam că, dacă plătesc tot, o să fie liniște. Dar am ajuns să mă simt vinovat de fiecare dată când spuneam că nu mai avem bani.
— Dragul meu, iubirea nu înseamnă să cumperi liniștea cu salariul tău.
Andrei a încuviințat.
— Știu acum.
Apoi a privit spre oala în care pregăteam umplutura.
— Și mai știu ceva.
— Ce?
— Că sarmalele tale sunt mai bune decât orice mâncare comandată.
Am râs.
— Asta știai și când erai mic!
În seara aceea, înainte să plece, Andrei m-a îmbrățișat.
— Mamă, îți mulțumesc că ai fost lângă mine.
— Întotdeauna, dragul meu.
— Dar de acum vreau să ai și tu mai multă grijă de tine. Nu trebuie să vii mereu cu sacoșe și oale.
Am zâmbit.
— Vin pentru că îmi face plăcere.
— Știu. Dar vreau să vii și doar ca să bem o cafea.
Mi-au dat lacrimile.
În ziua în care Larisa îmi ceruse 40 de lei pentru o farfurie, crezusem că ajunsesem o povară în viața fiului meu.
Dar Andrei îmi arătase că nu era așa.
Nu avusese nevoie să țipe sau să o umilească pe Larisa.
Fusese suficient să pună pe masă adevărul și să hotărască ce fel de viață își dorește.
Eu nu aveam nevoie să fiu întreținută de copilul meu.
Și nici nu voiam să-i conduc viața.
Îmi doream doar să fie iubit pentru omul care era, nu pentru facturile pe care le putea plăti.
La plecare, Andrei s-a oprit în prag și mi-a zâmbit.
— Mamă, duminica viitoare vii la mine?
— Vin, dragul meu.
— Dar fără oale. Gătesc eu.
Am râs.
— Bine. Și cât mă costă farfuria?
Andrei a venit înapoi, m-a îmbrățișat și mi-a sărutat fruntea.
— Pentru tine, mamă, locul la masa mea nu va avea niciodată preț.
Și atunci am știut că băiatul pe care îl crescusem singură învățase una dintre cele mai importante lecții ale vieții: într-o familie adevărată, oamenii nu sunt trecuți într-un caiet de datorii, ci păstrați în inimă.