Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă Elena, fiul dumneavoastră mi-a cerut să vă spun că, dacă totul merge bine, să nu vă supărați dacă nu poate veni nici mâine. Are mult de lucru și trebuie să recupereze orele pierdute astăzi.
Am privit-o pe Alina fără să scot un cuvânt. Adrian își făcuse deja planurile pentru ziua următoare, când eu nici măcar nu mă trezisem din anestezie.
— Și ceilalți doi? Au spus ceva?
— Fiica dumneavoastră a întrebat când veți putea primi vizite. Iar fiul cel mic a spus că vă sună când vă mută pe secție.
Am dat din cap. Alina mi-a aranjat perna și m-a rugat să nu mă agit. Știam că are dreptate. După o asemenea operație, ultimul lucru de care aveam nevoie era să-mi crească tensiunea.
Dar nu puteam să-mi scot din minte cele trei scaune goale.
În seara aceea, când medicul a considerat că eram suficient de stabilă, am primit telefonul pentru câteva minute. Aveam mesaje de la toți trei.
Adrian îmi scrisese că operația reușise și că trebuia să mă odihnesc. Cristina mă întreba dacă îmi plăcuseră florile. Sorin trimisese doar două cuvinte: “Ești bine?”
L-am sunat pe Adrian.
— Mamă! Te-ai trezit? Slavă Domnului!
— M-am trezit, dragul meu. De ce ați plecat?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Păi, ce rost avea să stăm? Doctorul ne-a spus că operația a mers bine. Oricum nu aveam voie să intrăm la tine. Și parcarea aia ne-a costat treizeci de lei.
— Treizeci de lei, Adrian?
— Mamă, nu începe. Nu despre bani era vorba. Aveam și noi treburile noastre.
— Atunci de ce i-ai spus asistentei că plecați din cauza parcării?
— Am zis și eu așa. Nu credeam că o să-ți povestească.
Am închis ochii. Tocmai recunoscuse că problema nu fusese parcarea. Pur și simplu considerase că prezența lui nu mai era necesară.
— Bine, Adrian. Vorbim când mă fac mai bine.
— Să nu te superi acum pentru nimicuri, mamă. Ai grijă de inimă.
Am închis telefonul fără să-i mai răspund.
A doua zi, Cristina m-a sunat înainte de prânz. Mi-a spus că nu putea veni, fiindcă trebuia să pregătească masa și să-i ia pe copii de la școală.
— Știu, mamă, că tu mă ajutai de obicei, dar acum trebuie să mă descurc singură. E tare greu.
Am ascultat-o vorbind despre cumpărături, teme și programul copiilor. Nu m-a întrebat dacă mă durea ceva sau dacă reușisem să dorm.
— Cristina, trebuie să închid. Sunt obosită.
— Bine, mamă. Dar să te faci repede sănătoasă, că nu știu cum mă descurc fără tine.
După convorbire, am început să plâng. Înțelesesem cât de mult ajunseseră copiii mei să confunde dragostea mea cu obligația de a le rezolva problemele.
Sorin a venit în a treia zi. A intrat în salon cu o pungă de fructe și s-a oprit lângă pat.
— Mamă, îmi pare rău.
— Pentru ce, Sorin?
— Că am plecat. Adrian a zis că nu are rost să mai așteptăm. Cristina se grăbea și eu m-am luat după ei. Dar trebuia să rămân.
— De ce n-ai rămas?
A lăsat privirea în jos.
— Pentru că m-am obișnuit să fac ce spun ceilalți. Și pentru că am crezut că, dacă medicul zice că ești bine, nu mai contează.
— Conta pentru mine.
— Știu. Acum știu.
A rămas aproape o oră. Nu mi-a cerut nimic, nu s-a plâns de serviciu și nu mi-a povestit problemele lui. M-a întrebat ce spusese medicul și de ce ajutor urma să am nevoie acasă.
Înainte să plece, mi-a promis că revine. De data aceasta, s-a ținut de cuvânt.
După nouă zile am fost externată. Medicii îmi explicaseră că recuperarea va dura și că trebuia să evit efortul, să respect tratamentul și să merg la controale.
Sorin m-a adus acasă și mi-a cumpărat medicamentele. În primele zile, a venit să-mi pregătească mâncare și să mă ajute cu lucrurile mai grele.
Adrian și Cristina au apărut într-o duminică, la două săptămâni după operație.
Adrian a început să vorbească despre mașină. Cristina mi-a spus că, de luni, ar avea nevoie să-i iau din nou copiii de la școală, măcar de două ori pe săptămână.
— Nu pot, i-am răspuns.
— Cum adică nu poți? a întrebat Cristina. Doar stai acasă.
— Tocmai pentru că stau acasă și mă recuperez, nu pot.
— Dar nu trebuie să faci mare lucru. Doar îi iei și stai cu ei până vin eu.
— Cristina, am fost operată pe inimă. Nu pot să merg după copii, să car ghiozdane și să gătesc pentru toată lumea.
Adrian a intervenit:
— Mamă, nu trebuie să te superi. Suntem o familie. Ne ajutăm între noi.
L-am privit.
— Ai dreptate. Tocmai despre asta vreau să vorbim.
Le-am amintit de ziua operației. De promisiunile lor și de cele trei scaune goale.
— Nu vă reproșez cei treizeci de lei. Dacă îmi spuneați că aveți o urgență, aș fi înțeles. Dar ați plecat toți trei fără să vă gândiți că eu mă voi trezi și vă voi căuta.
Cristina a început să plângă.
— Mamă, nu ne-am dat seama că o să te doară atât.
— Asta e problema, Cristina. Nu v-ați gândit deloc la mine.
Adrian a încercat să se apere, dar l-am oprit.
— Nu vreau să vă certați și nici să vă simțiți obligați să veniți. Vreau doar să înțelegeți că, de acum înainte, trebuie să am grijă și de mine.
Le-am spus că nu mai puteam împrumuta bani, că nu voi mai fi disponibilă zilnic pentru nepoți și că fiecare trebuia să-și organizeze viața fără să presupună că eu voi rezolva totul.
Adrian s-a ridicat supărat. Cristina a plecat plângând. Sorin, care ascultase în tăcere, a rămas să spele câteva vase.
În săptămânile următoare, lucrurile s-au schimbat încet. Cristina a găsit o vecină care să o ajute cu copiii. Adrian nu mi-a mai cerut bani și, într-o zi, mi-a adus prima parte din cei 4.000 de lei împrumutați.
— Îmi pare rău, mamă, mi-a spus. Nu doar pentru parcare. Pentru că am ajuns să cred că tu trebuie să fii mereu acolo pentru noi, fără să mă întreb dacă și tu ai nevoie de cineva.
Nu l-am îmbrățișat imediat. Aveam nevoie de timp ca să cred că vorbele lui însemnau ceva.
Dar a continuat să vină. M-a dus la două controale, iar Cristina a început să mă viziteze fără să-mi lase copiii în grijă.
Într-o după-amiază, i-am găsit pe toți trei în sufragerie. Sorin adusese cumpărăturile, Cristina pregătise ceaiul, iar Adrian reparase robinetul care picura de luni întregi.
M-am așezat în fotoliu și i-am privit. Nu era totul ca înainte. Și nici nu-mi doream să fie.
— Mamă, vrei să-ți aduc ceva? m-a întrebat Cristina.
— Nu, draga mea. Acum am tot ce-mi trebuie.
Am rămas împreună până seara. Pentru prima dată după mulți ani, nimeni nu venise să-mi ceară ceva.
Iar eu nu mai simțeam că trebuie să-mi câștig locul în familia mea prin tot ce puteam face pentru ceilalți.