Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva clipe nemișcată, privind-o pe Victoria. În cei șase ani de când locuiam împreună, nu o văzusem niciodată vorbindu-i fiicei sale pe un ton atât de hotărât.
— Elena, mamă, te rog să-mi aduci mapa, a repetat ea.
Am trecut pe lângă Corina, care încă stătea lângă aragaz, și m-am dus în dormitor.
Știam exact unde era sertarul. De acolo îi luam Victoriei carnetul de sănătate, rețetele și documentele pentru consultații. Dar mapa albastră nu o mai văzusem până atunci.
Am găsit-o sub un teanc de fețe de masă, legată cu un șnur subțire.
Când m-am întors în bucătărie, Victoria se așezase pe un scaun. Corina stătea în fața ei, cu brațele încrucișate.
— Mamă, nu înțeleg ce vrei să demonstrezi. Eu sunt fiica ta. Nu poți să lași o străină să hotărască ce se întâmplă cu proprietatea familiei.
Victoria a întins mâna după mapă.
— Elena nu este o străină. Este soția fiului meu, femeia care a rămas lângă mine după ce Mihai a murit.
A desfăcut șnurul și a scos câteva documente.
— Acum doi ani am fost la notar, Corina. Am încheiat un contract de întreținere cu Elena.
Cumnata mea a început să râdă.
— Ce contract? Mamă, tu nici nu poți merge singură până la magazin!
— Nu trebuie să pot merge la magazin ca să știu ce semnez. Am fost la notar cu Elena, am discutat separat cu notarul și mi s-a explicat fiecare clauză.
Am simțit cum îmi ard obrajii. Știam despre contract, dar Victoria îmi ceruse să nu discut despre el cu nimeni până când va considera ea potrivit. Nu voise să provoace o ceartă cu fiica ei.
— Ce scrie acolo? a întrebat Corina, întinzând mâna.
Victoria i-a arătat prima pagină.
— Am transmis Elenei proprietatea casei, în schimbul obligației de a mă întreține și îngriji până la sfârșitul vieții. Mi-am păstrat dreptul de a locui aici pe viață.
Corina a rămas cu mâna întinsă.
— Adică i-ai dat casa?
— Da. Am făcut asta pentru că Elena a avut grijă de mine când aveam nevoie de ajutor, nu doar când era o sărbătoare sau când trebuia discutat despre moștenire.
— Eu sunt copilul tău!
— Știu, Corina. Și te iubesc. Dar iubirea nu înseamnă că trebuie să-ți dau casa doar pentru că ești fiica mea.
Corina s-a întors spre mine.
— Tu ai pus-o să semneze! Ai profitat de faptul că este bătrână!
Am făcut un pas înapoi.
— Nu am obligat-o la nimic. Victoria a discutat cu notarul și a hotărât singură.
— Sigur! Și eu trebuie să cred asta?
Victoria a lovit ușor podeaua cu bastonul.
— Destul! Nu îi mai vorbi așa. Elena nu mi-a cerut casa. Eu i-am propus contractul.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Bătrâna a continuat:
— În ziua în care Mihai a murit, Elena putea să plece. Era tânără, avea serviciu și nu era obligată să rămână lângă o femeie bolnavă. Dar a rămas. Mi-a cumpărat medicamente, m-a dus la spital și m-a ajutat să mă ridic din pat când genunchii nu mă mai țineau.
Corina și-a coborât privirea pentru o clipă, apoi a spus:
— Și eu aș fi avut grijă de tine dacă mi-ai fi cerut!
— Ți-am cerut, Corina. De două ori, când am fost internată. Mi-ai spus că nu poți lipsi de la serviciu. Am înțeles. Dar Elena a fost aici.
Mi-au dat lacrimile. Nu mă așteptasem ca Victoria să vorbească despre toate acele lucruri.
— Mamă, nu trebuia să faci asta pentru mine, am șoptit.
— Ba da, Elena. Trebuia să am grijă și eu de tine, așa cum ai avut tu grijă de mine.
Corina a luat documentele și le-a răsfoit grăbită.
— O să contest contractul. Nu este normal ca o femeie care nici măcar nu mai este căsătorită cu fiul tău să primească proprietatea.
Victoria a răspuns calm:
— Ai dreptul să ceri sfatul unui avocat. Dar nu ai dreptul să intri în casa în care locuiesc și să o alungi pe Elena fără să mă întrebi.
— Și eu ce primesc?
Întrebarea a rămas suspendată între noi.
Victoria a privit-o lung.
— Corina, eu încă trăiesc. Astăzi împlinesc 78 de ani, iar tu mă întrebi ce primești după mine.
Cumnata mea a început să plângă, dar nu a mai spus nimic.
Am adus un mop și am început să curăț podeaua. Sarmalele erau împrăștiate peste tot, iar sosul se răcise pe gresie.
Victoria m-a privit.
— Lasă-le, mamă. Nu trebuie să cureți tu tot ce strică alții.
Corina a rămas câteva secunde nemișcată. Apoi a luat mopul din mâna mea.
— Curăț eu, a spus încet.
Am lăsat-o.
Nu pentru că o iertasem, ci pentru că, pentru prima dată, făcea ceva în casa aceea fără să aștepte ca altcineva să se ocupe.
După ce a terminat, Corina și-a luat geanta.
— Mamă, o să vorbesc cu un avocat. Nu pot accepta ce ai făcut fără să înțeleg toate consecințele.
— Este dreptul tău. Dar până atunci, te rog să respecți hotărârea mea.
Corina s-a oprit în prag.
— Pot să mai vin să te văd?
Victoria a oftat.
— Ești fiica mea. Ușa nu este închisă pentru tine. Dar nu mai vii să ameninți și să distrugi lucruri.
Corina a dat din cap și a plecat.
Am rămas cu Victoria în bucătărie. Era aproape prânz, iar eu nu mai aveam sarmale pentru aniversarea ei.
— Îmi pare rău, mamă, am spus. Am muncit de dimineață și acum nu mai avem nimic pregătit.
Victoria a zâmbit trist.
— Avem pâine, brânză și roșii. Și mai avem prăjitura ta. Pentru mine este destul.
Am pus masa și am aprins o lumânare mică pe prăjitură. Victoria și-a pus o dorință, apoi a suflat încet.
— Ce ți-ai dorit? am întrebat-o.
— Să mai avem câțiva ani liniștiți împreună.
Am îmbrățișat-o și am plâns amândouă.
În săptămânile următoare, Corina a consultat un avocat. A cerut să vadă actele și a verificat condițiile în care fusese încheiat contractul.
Notarul confirmase identitatea Victoriei și faptul că aceasta își exprimase consimțământul în mod liber. Contractul fusese autentificat, iar drepturile și obligațiile erau înscrise în documente.
Corina a aflat că nu putea anula actul doar pentru că era nemulțumită de alegerea mamei sale. Dacă ar fi avut dovezi că Victoria fusese constrânsă sau că eu nu îmi îndeplineam obligațiile, ar fi putut cere verificarea situației în instanță.
Dar nu avea asemenea dovezi.
În schimb, avea în față șase ani de consultații, rețete, facturi și documente care arătau că eu mă ocupasem de îngrijirea Victoriei.
După aproape două luni, Corina a venit din nou.
De data aceasta, a sunat înainte.
Nu a adus flori și nici cadouri scumpe. A venit cu o sacoșă de cumpărături și a întrebat dacă poate să pregătească masa.
Victoria a privit-o surprinsă.
— Tu vrei să gătești?
— Da, mamă. Dacă mă lași.
Am stat lângă ea și i-am arătat unde țineam ingredientele.
În timp ce curăța cartofii, Corina mi-a spus încet:
— Elena, am fost nedreaptă cu tine. Am crezut că vrei să-mi iei ceva ce mi se cuvine.
— Nu am vrut niciodată să-ți iau mama, Corina. Și nici să te îndepărtez de ea.
— Știu acum. Dar mi-a fost greu să accept că tu ai fost aici când eu nu am fost.
Am lăsat cuțitul jos.
— Nu mai putem schimba anii trecuți. Dar poți să fii lângă ea de acum înainte.
Corina a dat din cap.
Nu ne-am îmbrățișat și nu am pretins că totul fusese uitat. Dar am reușit să pregătim împreună masa fără să ne certăm.
În lunile care au urmat, Corina a început să vină mai des. Uneori o ducea pe Victoria la consultații, alteori îi făcea cumpărăturile sau stătea cu ea câteva ore, ca eu să pot ieși.
Nu a mai adus vorba despre închirierea casei.
Într-o seară, Victoria m-a chemat lângă ea și mi-a luat mâna.
— Elena, vreau să știi ceva. Contractul acela nu a fost o răsplată pentru fiecare medicament cumpărat sau pentru fiecare noapte în care ai stat trează lângă mine.
Am privit-o fără să înțeleg.
— L-am făcut pentru că am vrut să ai un cămin și după ce eu nu voi mai fi. Mihai te-a iubit, iar eu te iubesc. Nu vreau să rămâi singură și fără un loc al tău.
Am strâns-o în brațe.
— Mamă, eu nu am rămas pentru casă.
— Știu, Elena. Tocmai de aceea am avut încredere să ți-o las.
La aniversarea următoare, am făcut din nou sarmale. M-am trezit tot la cinci dimineața, dar de data aceasta nu am fost singură.
Corina venise cu o seară înainte și m-a ajutat să pregătesc varza și umplutura.
Victoria a intrat în bucătărie sprijinindu-se în baston și ne-a găsit pe amândouă lângă aragaz.
— Ce bine miroase aici! a spus ea.
Corina a zâmbit.
— Mamă, anul acesta nu mai răstoarnă nimeni oala.
Am râs toate trei.
Nu uitasem ce se întâmplase, dar învățaserăm să vorbim despre lucrurile care ne dureau fără să ne mai rănim una pe alta.
Casa rămăsese locul în care Victoria își petrecea bătrânețea, iar eu aveam siguranța că nu voi fi alungată după ce femeia pe care o îngrijeam nu va mai fi.
Corina își recâștigase treptat locul în viața mamei sale, nu prin pretenții asupra proprietății, ci prin timp petrecut împreună.
Iar eu înțelesesem că uneori familia nu este definită doar de sânge sau de numele trecut într-un act, ci și de oamenii care rămân lângă tine atunci când viața devine grea.
În dimineața aceea, când Corina răsturnase oala cu sarmale, crezusem că voi pierde singurul cămin care îmi mai rămăsese.
Dar Victoria îmi arătase că nu eram o musafiră tolerată în casa ei. Eram omul pe care îl alesese să-i fie alături, iar dreptul meu de a rămâne acolo nu mai depindea de furia nimănui.