Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian a privit geanta de voiaj de la picioarele lui, apoi spre Cristina. Pentru prima dată în seara aceea, nu mai părea preocupat de musafiri, ci de faptul că soția lui vorbea cât se poate de serios.
— Cristina, nu mă poți da afară din propria casă!
— Apartamentul este cumpărat de mine înainte să ne căsătorim, Adrian. Dar nu despre acte discutăm acum. Îți cer să pleci pentru câteva zile, ca să putem hotărî ce facem mai departe.
— Pentru că mama a stat puțin afară? Chiar faci atâta scandal?
Am simțit că mă înțeapă inima. După două ore petrecute în frig, fiul meu încă vorbea de parcă nu se întâmplase nimic.
— Adrian, mamă, nu vreau să vă despărțiți din cauza mea, am spus încet.
Cristina s-a întors spre mine.
— Mamă Maria, dumneavoastră nu aveți nicio vină. V-a chemat să pregătiți mâncarea și apoi v-a lăsat afară. Nu eu am provocat situația asta.
Unul dintre musafiri, un bărbat pe nume Sorin, s-a ridicat de pe canapea.
— Adrian, eu cred că ar trebui să ne retragem. Nu știam că mama ta este afară.
— Nu trebuie să plecați, a răspuns Cristina. Dar vreau să știți de ce a ajuns aici. Mama Maria a venit de la țară cu mâncare pentru noi, iar Adrian i-a spus să lase sacoșele la intrarea blocului ca să nu o vedeți.
Cealaltă invitată, Mirela, și-a dus mâna la gură.
— Doamne, Adrian! De ce ai făcut așa ceva?
Fiul meu s-a înroșit.
— Nu voiam să întrerup petrecerea. Mama vine mereu cu sacoșe și începe să povestească despre toate lucrurile de la țară. Nu era momentul potrivit.
Am coborât privirea. Nu știusem niciodată că îl deranja atât de mult felul meu de a fi.
Cristina a făcut un pas spre el.
— Nu era momentul potrivit să-ți primești mama? Dar a fost momentul potrivit să-i ceri sarmale pentru musafiri?
Adrian nu a răspuns.
— Ai folosit bunătatea ei, apoi ai ascuns-o ca pe ceva rușinos. Asta mă doare cel mai mult.
Sorin și Mirela și-au luat hainele și au plecat după ce mi-au spus că le pare rău pentru ce se întâmplase.
Am rămas doar noi trei.
Adrian s-a așezat pe marginea canapelei și și-a trecut mâinile prin păr.
— Bine, am greșit. Dar nu înseamnă că trebuie să mă alungi.
— Nu te alung pentru că ai făcut o greșeală, a răspuns Cristina. Îți cer să pleci pentru că nici acum nu înțelegi ce ai făcut.
Am vrut să intervin, dar Cristina m-a rugat să mă așez.
Mi-a adus un ceai cald și o pătură. Mâinile încă îmi tremurau, iar picioarele mă dureau de la frig.
Adrian m-a privit pentru prima dată cu atenție.
— Mamă, chiar ai stat două ore afară?
— Da, mamă. Am crezut că o să cobori după mine.
— De ce nu ai plecat acasă?
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Pentru că am făcut două ore pe drum și voiam să te văd. M-am gândit că, după ce pleacă musafirii, poate mă chemi să urc.
Adrian și-a coborât capul.
— Îmi pare rău, mamă.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu frigul. Ci faptul că mi-ai spus să las sacoșele și să plec, de parcă eu eram bună numai cât timp îți aduceam ceva.
Fiul meu nu a mai găsit niciun răspuns.
După câteva minute, s-a ridicat, și-a luat câteva haine și le-a pus în geanta de voiaj.
— O să stau câteva zile la fratele meu, a spus către Cristina.
— Bine. Vorbim când suntem amândoi pregătiți să discutăm fără să ne jignim.
Adrian s-a apropiat de mine.
— Mamă, pot să te îmbrățișez?
Am dat din cap. M-a strâns în brațe, dar am simțit că între noi rămăsese ceva ce nu putea fi reparat printr-o singură îmbrățișare.
După ce a plecat, Cristina a închis ușa și s-a așezat lângă mine.
— Mamă Maria, vă rog să nu vă mai gândiți că sunteți o povară. Eu vă iubesc și vă respect. Dacă aș fi știut că veniți, coboram eu după dumneavoastră.
Am început să plâng.
— Cristina, eu nu vreau să vă stric familia.
— Nu dumneavoastră o stricați. Adrian trebuie să înțeleagă că nu poate să-și trateze mama în felul acesta și apoi să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic.
În seara aceea, Cristina a încălzit sarmalele și a tăiat unul dintre cozonaci. Am mâncat împreună, la masa din bucătărie, fără musafiri și fără grabă.
Mi-a spus că sarmalele sunt foarte bune și că îi era dor de gustul lor.
Eu i-am povestit despre grădina mea, despre vecinii de la țară și despre cât de mult mă bucurasem când Adrian mă sunase să-mi ceară să pregătesc mâncarea.
Am dormit în camera de oaspeți, iar dimineața Cristina m-a dus la autogară. Înainte să urc în autobuz, m-a îmbrățișat.
— Data viitoare, mă sunați direct pe mine când vreți să veniți. Nu trebuie să așteptați să vă invite cineva ca să vă simțiți binevenită.
Am zâmbit și i-am mulțumit.
În următoarele zile, Adrian m-a sunat de mai multe ori. La început vorbea puțin și părea stânjenit. Apoi, într-o seară, mi-a spus că vrea să vină la țară.
— Mamă, vreau să vorbim. Nu doar să-mi cer iertare și să plec.
A venit într-o sâmbătă, singur, fără să-mi ceară să pregătesc nimic.
Am stat în bucătăria mea mică, la masa la care mâncase de atâtea ori când era copil.
— Mamă, am fost un prost, a spus el. M-am rușinat de lucruri de care n-ar fi trebuit să mă rușinez. Am vrut să par altfel în fața prietenilor și am uitat cine sunt.
— Adrian, eu nu ți-am cerut niciodată să fii ca mine. Am vrut doar să fii un om bun.
A început să plângă.
— Știu. Și îmi pare rău că te-am făcut să te simți nedorită.
L-am ascultat, dar nu i-am spus imediat că totul este uitat.
— Mamă, eu te iert pentru că ești copilul meu. Dar să știi că nu mai vin la tine dacă mă chemi doar pentru sacoșe. Dacă vrei să mă vezi, mă primești pentru mine, nu pentru ce aduc.
Adrian a dat din cap.
— Ai dreptate.
Mi-a spus că el și Cristina discutaseră mult în zilele în care stătuse la fratele lui. Înțelesese că soția lui nu era supărată doar pentru acea seară, ci și pentru alte momente în care el evitase să-și asume responsabilitatea.
Au hotărât să continue căsnicia, dar să schimbe felul în care luau deciziile și în care își tratau familiile. Cristina i-a cerut să nu mai ascundă lucruri și să nu mai decidă singur cine este binevenit în casa lor.
După câteva săptămâni, Adrian s-a întors acasă. Nu pentru că totul fusese uitat, ci pentru că începuse să arate prin fapte că voia să se schimbe.
Într-o duminică, m-au invitat amândoi la masă.
De data aceasta, Adrian a venit personal la autogară să mă ia. Când m-a văzut coborând din autobuz cu o singură geantă mică, a zâmbit.
— Mamă, unde sunt sacoșele?
Am ridicat din umeri.
— N-am adus nimic. Am venit doar să vă văd.
Adrian m-a îmbrățișat.
— Exact pentru asta te-am chemat.
Am urcat împreună în apartament. Cristina ne aștepta cu masa pregătită și cu un zâmbet cald.
În ziua aceea nu am făcut sarmale, nu am copt cozonac și nu am adus nimic de la țară. Am stat pur și simplu cu copiii mei, am povestit și am râs.
La plecare, Adrian m-a condus până la autobuz și mi-a spus că mă va suna în fiecare săptămână, nu doar când are nevoie de ceva.
Nu știu dacă va reuși mereu să fie omul care își dorește să devină. Dar știu că începuse să înțeleagă ceva ce eu încercasem să-l învăț de când era mic.
O mamă nu trebuie să aducă sacoșe pline ca să merite să i se deschidă ușa.
Iar eu, la 68 de ani, învățasem că pot să-mi iubesc fiul din toată inima fără să mai accept să fiu lăsată în frig la intrarea vieții lui.