Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata a urcat treptele fără grabă, în timp ce doi dintre șoferii lui coborau din mașinile parcate pe alee. Când m-a văzut lângă cele trei valize, cu ochii roșii și geanta strânsă la piept, expresia i s-a schimbat.
— Ramona, ești bine?
— Acum sunt, tată. Vreau doar să plec.
Nicolae m-a îmbrățișat, apoi s-a întors spre Dorian și Lidia, care ieșiseră în prag.
— Bună ziua. Am venit să-mi iau fiica.
Lidia privea când spre tata, când spre mașinile negre aliniate în fața casei.
— Toate acestea sunt ale dumneavoastră?
— Sunt autoturismele firmei. Tocmai încheiam o verificare a parcului auto în apropiere când m-a sunat Ramona. Șoferii mă însoțeau și i-am rugat să mă ajute cu bagajele.
Dorian a coborât o treaptă.
— Nu știam că aveți o firmă atât de mare.
Tata l-a privit câteva clipe.
— Ne-am întâlnit de mai multe ori în unsprezece ani. Nu m-ai întrebat niciodată cu ce mă ocup.
Dorian a coborât privirea.
— Știam că lucrați în transporturi, dar…
— Și era suficient, l-am întrerupt eu. Nu trebuie să ai o firmă mare ca să meriți respect.
Lidia și-a îndreptat brusc spatele.
— Ramona, sper că nu i-ai povestit tatălui tău lucrurile într-un fel care să ne facă să părem niște oameni răi. A fost doar o discuție mai aprinsă.
Am privit-o fără să-mi mai ascund dezamăgirea.
— Mi-ai spus să-mi strâng lucrurile și să plec. Ai cerut să iau inclusiv cărțile, ca să nu mai am motiv să mă întorc. Nu a fost o neînțelegere.
— Eram supărată, a murmurat ea.
— Și eu eram. Dar nu te-am umilit.
Tata a făcut un semn către șoferi, care au luat valizele și le-au așezat în portbagaj.
În timp ce verificam dacă aveam toate lucrurile, telefonul meu a vibrat.
Era o notificare de la bancă. Lidia tocmai folosise cardul suplimentar asociat contului meu pentru o plată de 1.460 de lei la un magazin de articole pentru casă.
Am rămas câteva secunde privind ecranul.
Cardul acela îi fusese oferit pentru medicamente și cheltuieli medicale urgente, nu pentru cumpărături personale. În ultimele luni observasem câteva tranzacții neobișnuite, dar le amânasem verificarea din cauza divorțului.
Am deschis aplicația băncii și am blocat cardul suplimentar. Apoi am verificat dacă existau și alte carduri sau împuterniciri active.
Nu i-am spus nimic Lidiei. Nu voiam să transform plecarea mea într-o nouă ceartă.
Dar înainte să urc în mașină, telefonul a vibrat din nou. De data aceasta, era un apel de la ea.
Am privit spre casă. Lidia stătea încă în prag, cu telefonul la ureche.
Am răspuns.
— Ramona, cardul nu mai merge! Ce ai făcut?
— L-am blocat, Lidia. Este un card suplimentar pe contul meu.
— Cum adică l-ai blocat? Eu am nevoie de el!
— Pentru medicamentele tale am plătit ani întregi. Dar nu mai suntem familie în sensul în care eram înainte, iar eu nu mai pot continua să-ți acopăr cheltuielile.
— Nu poți să faci asta fără să mă anunți!
— Tocmai te-am anunțat. Cardul era pe numele meu și accesul era oferit de mine. Îl poți folosi doar cât timp îți permit eu.
Am închis telefonul și am urcat în mașină lângă tata.
Pe drum, nu am vorbit prea mult. Priveam pe geam și încercam să înțeleg cum ajunsesem să mă simt vinovată pentru faptul că nu mai voiam să plătesc cheltuielile unei femei care tocmai mă alungase.
Tata mi-a atins ușor mâna.
— Ramona, nu trebuie să-mi explici nimic acum. Dar vreau să știi că ai unde să mergi și că nu ești singură.
— Am închiriat deja un apartament. Nu vreau să mă întorc la tine ca și cum n-aș putea să mă descurc.
— Nu ți-am cerut asta. Îți spun doar că ai o familie care te iubește.
Am început să plâng în liniște. Nu pentru că îmi pierdusem căsnicia, ci pentru că, după atâția ani în care fusesem mereu cea care rezolva problemele tuturor, cineva îmi spunea că nu trebuie să le rezolv singură.
În zilele următoare, am verificat toate tranzacțiile efectuate cu cardul suplimentar. Am descoperit că Lidia îl folosise în ultimele șase luni pentru cumpărături care nu aveau legătură cu tratamentele sau nevoile ei medicale.
Nu era vorba despre o singură plată. Se adunaseră aproape 12.000 de lei cheltuiți pe haine, obiecte pentru casă și alte lucruri personale.
Am discutat cu banca despre revocarea definitivă a accesului și despre posibilitatea contestării unor tranzacții. Mi s-a explicat că, fiind vorba despre un card suplimentar autorizat de mine, simplul fapt că nu eram de acord cu destinația banilor nu însemna automat că plățile puteau fi anulate.
Am înțeles că trebuia să-mi asum și partea mea de responsabilitate: îi oferiserăm Lidiei acces, iar eu nu verificasem suficient de atent cum îl folosea.
Totuși, am decis să-i cer explicații pentru cheltuielile făcute în afara scopului stabilit.
I-am trimis un mesaj în care i-am prezentat sumele și i-am cerut să discutăm despre restituirea lor.
Răspunsul a venit după câteva ore.
— Ramona, după tot ce am făcut pentru tine, îmi ceri acum bani?
Am citit mesajul de două ori.
După tot ce făcuse ea pentru mine?
Mi-am amintit nopțile în care o duceam la camera de gardă, zilele de concediu luate pentru consultațiile ei și banii plătiți pentru tratamente când Dorian spunea că nu are timp să se ocupe.
I-am răspuns calm.
— Lidia, nu îți cer să-mi plătești înapoi medicamentele sau ajutorul pe care ți l-am oferit. Îți cer doar să discutăm despre banii folosiți pentru cumpărături personale, fără să mă întrebi.
Nu mi-a mai răspuns.
După două săptămâni, Dorian m-a sunat.
— Ramona, mama este foarte supărată. Spune că ai lăsat-o fără niciun sprijin.
— Dorian, mama ta are pensie și economii. Iar tu ești fiul ei. Nu eu trebuie să-i plătesc cheltuielile pentru tot restul vieții.
— Știu, dar s-a obișnuit să te ocupi tu.
— Tocmai asta este problema. V-ați obișnuit amândoi să mă ocup eu.
A tăcut.
— Ai dreptate, a spus în cele din urmă. Nu mi-am dat seama cât de mult făceai pentru noi până când ai plecat.
— Nu vreau să-mi spui asta acum ca să mă întorc și să rezolv din nou lucrurile.
— Nu. Vreau doar să-ți spun că îmi pare rău.
Am acceptat scuzele, dar nu am încercat să reconstruiesc o căsnicie care se terminase deja.
Între timp, m-am mutat în apartamentul închiriat. Era mai mic decât casa în care locuisem cu Dorian, dar avea ferestre mari, multă lumină și un balcon unde puteam să-mi beau cafeaua dimineața.
Mi-am reorganizat programul, am început să merg din nou la plimbări și am reluat legătura cu prietenele pe care le neglijasem în ultimii ani.
Tata mă vizita uneori duminica. Nu venea cu mașini luxoase și nici cu șoferi. Venea singur, cu o pungă de fructe sau cu o carte despre care credea că mi-ar plăcea.
Într-o zi, mi-a spus că vrea să mă ajute să cumpăr o locuință.
— Tată, apreciez, dar vreau să fac asta singură. Am economii și un serviciu bun. Am nevoie să știu că pot construi ceva al meu.
A zâmbit.
— Atunci o să fiu primul care te felicită când reușești.
După câteva luni, Lidia mi-a trimis un mesaj mai lung. Îmi spunea că începuse să-și organizeze singură programările medicale, că Dorian o ajuta cu transportul și că își dăduse seama cât de multe lucruri făcusem pentru ea.
La sfârșit, îmi cerea iertare pentru felul în care mă tratase în ziua divorțului.
Am răspuns politicos, dar nu am reluat relația apropiată pe care o avuseserăm cândva.
În privința banilor, am ajuns la o înțelegere scrisă prin care Lidia a acceptat să-mi restituie treptat o parte dintre sumele folosite pentru cumpărături personale. Nu am mai permis accesul nimănui la conturile mele.
Într-o dimineață, la aproape un an după divorț, am trecut pe lângă casa în care locuisem cu Dorian. Nu m-am oprit și nu am simțit nevoia să privesc înapoi.
Mi-am amintit de cele trei valize, de vocea Lidiei și de tăcerea fostului meu soț.
Atunci crezusem că plec dintr-un loc în care nu mai eram dorită.
Acum înțelegeam că plecasem dintr-un loc în care uitasem să mă pun și pe mine pe primul plan.
Nu aveam nevoie de opt mașini negre ca să demonstrez cine sunt. Nu aveam nevoie nici de averea tatălui meu, nici de aprobarea fostei familii.
Aveam munca mea, economiile mele, oamenii care mă iubeau și libertatea de a-mi construi viața fără să mai plătesc pentru respectul altora.
Iar în ziua în care am primit cheile primului apartament cumpărat doar pe numele meu, l-am sunat pe tata.
— Am reușit, tată.
La celălalt capăt al telefonului, Nicolae a râs.
— Știam eu că o să reușești, fetița mea.
Am închis telefonul și am deschis larg ferestrele. Pentru prima dată după mulți ani, casa în care intram era cu adevărat a mea, iar nimeni nu mai putea să-mi spună să-mi strâng lucrurile și să plec.