Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Otilia a rămas cu telefonul la ureche, privind pagina deschisă a carnețelului albastru. Eu am întins mâna spre ea, încercând să o opresc.
— Otilia, te rog. Nu este nevoie să-i citești tot.
Dar femeia a clătinat din cap.
— Zamfirițo, doisprezece ani ai ținut pentru tine lucrurile astea. Las-o măcar să afle adevărul.
Din telefon s-a auzit vocea Cameliei.
— Mamă, despre ce vorbești? Ce mai scrie acolo?
Otilia a apropiat carnețelul de lumină.
— Camelia, aici sunt notate toate zilele în care Zamfirița a avut grijă de băiatul tău, cât timp tu erai internată după naștere. Dar pe ultima pagină scrie ceva ce nici eu nu știam.
Am închis ochii.
Îmi aminteam foarte bine acea noapte.
Nepotul meu avea numai câteva săptămâni. Sorin lucra în schimburi, Camelia era încă sub supravegherea medicilor, iar eu rămăsesem cu copilul.
În ziua aceea primisem o veste neplăcută de la serviciu. Nu-mi mai puteau aproba toate zilele libere de care aveam nevoie.
Dar nu aveam cui să las bebelușul.
Așa că hotărâsem să-mi iau concediu fără plată.
În carnețel scrisesem: “Astăzi am pierdut banii pe care mă bazam luna aceasta. Nu-i spun Cameliei. Are destule griji. Important este să se facă bine și să-și găsească băiatul îngrijit când vine acasă.”
Otilia a citit rândurile cu voce tremurândă.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Mamă… a șoptit Camelia. Zamfirița a rămas fără bani din cauza mea?
— Nu din cauza ta, am intervenit. A fost alegerea mea să vă ajut.
— Dar eu nu am știut!
— Nici nu trebuia să știi atunci. Tu aveai nevoie să te refaci.
Otilia a continuat:
— Și mai este scrisoarea pe care i-ai dat-o când te-ai întors acasă.
Camelia a început să plângă.
— Îmi amintesc scrisoarea…
— Atunci îți amintești și ce ai scris?
Otilia a desfăcut hârtia.
— “Mamă Zamfirița, nu știu cum m-aș fi descurcat fără dumneavoastră. Mi-ați îngrijit copilul și mi-ați dat liniștea de care aveam nevoie. N-am să uit niciodată.”
Am întors capul spre fereastră.
Afară ningea în continuare.
Nu-mi dorisem niciodată să folosesc acea scrisoare împotriva nurorii mele.
Dar mă durea că femeia care îmi promisese cândva că nu va uita ajunsese să spună că nu are nicio obligație față de mine.
— Camelia, a spus Otilia, eu nu te-am sunat ca să te fac de rușine. Dar vreau să înțelegi ceva. Nu ești obligată să stai toată noaptea lângă patul Zamfiriței. Spitalul are personal medical. Însă puteai să-i aduci lucrurile necesare sau măcar să întrebi ce îi lipsește.
Nora mea nu a răspuns imediat.
Apoi a spus:
— Mamă, pot să vorbesc cu ea?
Otilia mi-a întins telefonul.
— Vă ascult, Camelia.
— Mamă-soacră… îmi pare rău.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Pentru ce îți pare rău, fată?
— Pentru ce am spus. Și pentru că nici măcar nu v-am întrebat cum vă simțiți.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Camelia, nu te-am ajutat atunci ca să-mi fii datoare toată viața. Dar m-a durut să aud că, pentru tine, eu sunt numai mama altcuiva.
La telefon s-a auzit un suspin.
— Știu. Și nu am nicio scuză.
— Nu vreau să te cerți cu mama ta. Nici cu Sorin. Vreau doar să nu mai vorbim unii despre alții ca despre niște poveri.
— Pot să vin mâine să vă văd?
— Dacă permite programul de vizită și dacă te simți pregătită să vorbim liniștit, poți veni.
— Vin, a răspuns ea.
După ce am închis, Otilia mi-a prins mâna.
— Iartă-mă dacă te-am supărat.
— M-ai pus într-o situație grea, Otilia. Dar poate că discuția asta trebuia purtată de mult.
Femeia a încuviințat.
— Eu rămân în apropiere în noaptea asta. Dacă ai nevoie de ceva, mă suni.
— Du-te să te odihnești. Ai făcut destul.
Otilia a plecat după ce s-a asigurat că aveam toate lucrurile necesare.
În noaptea aceea, asistentele și medicii s-au ocupat de tratamentul meu. Nu aveam nevoie de cineva care să stea permanent lângă pat, ci de liniște și de oameni care să nu mă facă să mă simt abandonată.
Dimineața, febra începuse să scadă.
Pe la prânz, când s-a deschis programul de vizită, Camelia a intrat în salon.
Purta o geacă groasă, avea obrajii roșii de frig și ținea în mână o sacoșă.
— Bună ziua, mamă-soacră.
— Bună, Camelia.
S-a apropiat încet.
— V-am adus niște haine curate de acasă și încărcătorul telefonului. Sorin mi-a spus că l-ați uitat.
— Mulțumesc.
A pus sacoșa pe scaun și a rămas în picioare.
— Pot să mă așez?
Am încuviințat.
Camelia s-a așezat lângă pat.
— N-am dormit aproape deloc azi-noapte, a spus.
Am privit-o.
— Nici eu.
Și-a frământat mâinile.
— M-am gândit la perioada când am născut. Îmi amintesc că veneați zilnic la spital. Îmi aduceați mâncare, haine curate și vești despre băiat.
Am zâmbit trist.
— Era mic și tare cuminte când dormea. Dar când îi era foame, ne auzea toată casa.
Camelia a zâmbit printre lacrimi.
— Îmi amintesc. Și mai țin minte că, atunci când m-am întors acasă, totul era curat, iar în frigider găsisem mâncare pentru câteva zile.
— Am vrut să nu ai griji.
— Dar dumneavoastră aveați griji. Și nu mi-ați spus.
Am oftat.
— Nu era nevoie să te împovărez atunci.
— Poate că nu. Dar ar fi trebuit să mă interesez eu mai târziu.
Am privit-o îndelung.
— Camelia, eu nu vreau să-ți țin socoteala ajutorului. Dar nici nu mai pot accepta să fiu tratată ca și cum nu contez.
Nora mea a încuviințat.
— Aveți dreptate.
— Când erau copiii mici, veneam de câte ori mă chemați. Uneori renunțam la lucrurile mele. Am făcut-o din dragoste. Dar am început să simt că ajutorul meu era considerat ceva de la sine înțeles.
Camelia a coborât capul.
— M-am obișnuit să mă pot baza pe dumneavoastră. Și n-am mai observat cât vă ceream.
— Asta m-a durut cel mai tare.
Mi-a prins mâna.
— Nu vă cer să mă iertați imediat. Vreau doar să încerc să repar ce am stricat.
— Atunci începe prin a mă întreba ce am nevoie, nu prin a hotărî singură că trebuie să mă descurc.
— Așa voi face.
Am rămas împreună până la sfârșitul vizitei.
Înainte să plece, Camelia m-a întrebat:
— Vreți să vă aduc mâine ceva?
— O sticlă de apă și o carte de acasă. Dar numai dacă poți veni. Dacă nu, vorbește cu Sorin și găsiți altă soluție.
— Pot veni. Și vă sun înainte.
În după-amiaza aceea m-a sunat și Niculina.
Reușise să ajungă într-o localitate mai apropiată și urma să vină a doua zi, dacă drumurile permiteau.
— Mamă, îmi pare rău că nu am fost lângă tine de la început.
— Niculina, tu ai încercat să ajungi. Nu vreau să te pui în pericol pe drumuri.
— Dar ești mama mea.
— Și tocmai de aceea vreau să fii bine.
Fiica mea a început să plângă.
— Te iubesc, mamă.
— Și eu te iubesc, fată.
După încă două zile, Sorin a reușit să se întoarcă.
A intrat în salon cu ochii obosiți și s-a așezat lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău că am fost departe.
— Ai venit când ai putut.
— Dar nu trebuia să te las să te simți singură.
I-am prins mâna.
— Sorin, nu vreau să vă certați pentru mine. Dar trebuie să vă organizați mai bine când unul dintre noi are nevoie de ajutor.
Fiul meu a încuviințat.
— Am discutat cu Camelia. Am greșit și eu. Am presupus că ea trebuie să rezolve totul pentru că locuiește aproape de spital.
Am ridicat privirea.
— Și asta nu era drept. Camelia nu este obligată să renunțe la serviciu ca să stea lângă mine. Dar nici eu nu merit să aud că sunt o povară.
— Știu, mamă.
— Atunci împărțiți responsabilitățile. Nu le aruncați de la unul la altul.
În zilele următoare, starea mea s-a îmbunătățit.
Medicii mi-au explicat tratamentul pe care trebuia să-l continui acasă și mi-au recomandat odihnă și controale.
Când am fost externată, Sorin m-a dus acasă.
Niculina venise între timp și pregătise locuința.
Camelia cumpărase alimente și câteva lucruri necesare pentru perioada de recuperare.
Otilia a trecut și ea să mă vadă.
Ne-am așezat cu toții în bucătărie.
Pe masă aveam un carnețel nou, cu copertă verde.
Sorin l-a deschis.
— Mamă, am făcut un plan. Nu vreau să mai ajungem în situația de la spital.
Am zâmbit.
— Ia să aud.
— Eu mă ocup de cumpărăturile mari și de drumurile la controale, când sunt acasă. Dacă sunt plecat, găsesc din timp o soluție pentru transport.
Niculina a continuat:
— Eu te sun zilnic în perioada asta și vin când pot. Mă ocup și de programările medicale, dacă ai nevoie.
Camelia a spus:
— Eu pot să trec de două ori pe săptămână să vă aduc ce trebuie. Dar o să vă întreb înainte, ca să nu cumpăr lucruri de care nu aveți nevoie.
Am privit-o.
— Asta mi se pare foarte bine.
Otilia a zâmbit.
— Iar eu vin la o cafea când mă chemi, Zamfirițo.
Am început să râdem.
— Tu să vii și fără să te chem, dar să mă anunți înainte!
În săptămânile următoare, Camelia s-a ținut de cuvânt.
Nu venea în fiecare zi și nici nu se transforma peste noapte într-o noră perfectă.
Dar mă suna.
Mă întreba dacă am nevoie de ceva.
Și, când nu putea veni, îmi spunea din timp.
Într-o după-amiază, a intrat în casă cu o pungă de portocale și o pâine proaspătă.
— Mamă-soacră, am trecut să vă văd. Cum vă simțiți?
— Mai bine, fată. Astăzi am reușit să fac puțină ordine.
Camelia a pus punga pe masă.
— Dar medicul v-a spus să vă odihniți!
Am zâmbit.
— Puțină ordine nu înseamnă că am mutat mobila!
A râs.
Apoi s-a așezat lângă mine.
— Vreau să vă întreb ceva.
— Spune.
— Mai aveți carnețelul albastru?
Am încuviințat.
— Mama ta mi l-a lăsat.
— Aș vrea să-l citesc, dacă îmi permiteți.
M-am ridicat și l-am adus din sertar.
Camelia l-a deschis cu grijă.
A citit însemnările despre mesele băiatului, despre nopțile în care plânsese și despre zilele când eu încercam să mă împart între serviciu și îngrijirea lui.
La ultima pagină, a început să plângă.
— Mamă-soacră, eu nu știam că ați pierdut bani ca să stați cu copilul.
— Nu era o pierdere pentru mine, Camelia. Era nepotul meu.
— Dar tot a fost un sacrificiu.
Am încuviințat.
— Da. Și poate că ar fi trebuit să vorbim mai deschis despre lucrurile astea.
Camelia a închis carnețelul.
— Nu pot schimba ce am făcut atunci sau ce am spus la telefon. Dar pot să mă port altfel de acum înainte.
Am privit-o.
— Asta este tot ce îți cer.
Au trecut câteva luni.
M-am însănătoșit treptat și mi-am reluat viața obișnuită, fără să mai încerc să fac toate treburile singură.
Într-o duminică, Sorin și Camelia au venit cu copiii la masă.
Nepotul meu cel mare, băiatul pe care îl îngrijisem în iarna aceea, avea acum doisprezece ani.
S-a așezat lângă mine și m-a întrebat:
— Bunico, mama mi-a spus că tu ai avut grijă de mine când eram bebeluș.
Am zâmbit.
— Așa este, puiule.
— Și că aveai un caiet în care scriai când mâncam.
— Da. Ca să nu uit nimic important.
Băiatul a râs.
— Eram chiar așa greu de îngrijit?
— Nu, dar erai foarte hotărât când îți era foame!
Toți au început să râdă.
Camelia m-a privit de peste masă.
— Mamă-soacră, aș vrea să păstrăm carnețelul acela pentru copii. Să știe câtă grijă ați avut de ei.
Am încuviințat.
— Îl păstrăm. Dar nu ca să le arătăm cât ne datorează.
— Atunci pentru ce?
Am zâmbit.
— Ca să știe că au fost iubiți.
În seara aceea, după ce au plecat, am rămas câteva clipe lângă fereastră.
Afară nu mai ningea.
Primăvara se apropia, iar zăpada se topise aproape de tot.
M-am gândit la noaptea petrecută în spital, când auzisem vocea Cameliei spunând că nu vrea să vină.
Atunci crezusem că tot ce făcusem pentru familia mea fusese uitat.
Dar în lunile care urmaseră înțelesesem ceva.
Nu puteam obliga pe nimeni să-mi fie recunoscător.
Și nici nu trebuia să transform ajutorul oferit cândva într-o datorie pe care ceilalți să o plătească toată viața.
Dar aveam dreptul să cer respect.
Aveam dreptul să spun când îmi era greu.
Și aveam dreptul să primesc ajutor fără să mă simt vinovată.
Am luat carnețelul albastru și l-am așezat lângă cel verde, în care Sorin scrisese planul nostru pentru perioada de recuperare.
Unul păstra amintirea grijii pe care o oferiserăm cândva.
Celălalt arăta că învățaserăm, în sfârșit, să avem grijă unii de alții.
Am stins lumina și m-am dus să mă odihnesc.
Nu mai eram femeia care încerca să ducă singură toate greutățile familiei.
Eram mamă, soacră și bunică.
Dar eram și un om care merita să fie întrebat, ascultat și îngrijit.
Iar asta nu trebuia să o mai uit niciodată.