Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit din nou ultima însemnare din carnețelul lui Toader. Literele erau tremurate, iar câteva cuvinte fuseseră subliniate de două ori.
“Dacă nu mă mai țin picioarele, trebuie să găsesc pe cineva care să aducă lemnele. Dar mai întâi să-l ajut pe Ciprian să se pună pe picioare. Să nu creadă băiatul că nu mai este bun de nimic.”
Am simțit că mi se strânge inima.
Sub acele rânduri erau trecute numele a patru firme, numere de telefon și câteva observații.
“Atelierul de mobilă caută muncitor.”
“Depozitul de materiale angajează șofer.”
“Service-ul agricol are nevoie de mecanic.”
Toader notase până și programul în care puteau fi contactați angajatorii.
— Doamne, Toader… am șoptit.
Soțul meu stătea sprijinit de gard, acoperit cu pătura pe care i-o adusesem. Ciprian era lângă el, încercând să-l ferească de vânt.
— Mamă, ce scrie acolo? m-a întrebat fiul nostru.
Am închis carnețelul.
— Scrie că tatăl tău se gândește la tine chiar și atunci când abia mai poate merge.
Ciprian a rămas nemișcat.
— Ce vrei să spui?
— Că în fiecare dimineață, când spunea că merge până la magazin, întreba prin sat dacă angajează cineva. Pentru tine.
Fiul meu s-a uitat spre Toader.
— Tată, este adevărat?
Bătrânul a oftat.
— Am vrut să-ți dau o veste bună, mamă. Să nu mai stai cu grija serviciului.
— Dar eu puteam să caut singur!
— Știu. Numai că te vedeam tot mai supărat și nu știam cum să te ajut.
Înainte să mai spunem ceva, am auzit sirena ambulanței apropiindu-se.
Echipajul a ajuns până la poartă, iar personalul medical l-a evaluat pe Toader și l-a transportat la spital pentru investigații.
Ciprian a mers cu el, iar eu am rămas câteva minute să încui casa și să iau actele soțului meu.
Pe drum, țineam carnețelul negru strâns în poală.
Îmi venea să plâng de supărare.
Nu doar pentru că Toader căzuse.
Ci pentru că, la șaptezeci și cinci de ani, încă se simțea dator să-și protejeze fiul de toate necazurile.
La spital, medicii au constatat că Toader suferise o entorsă la genunchi, fără fractură, dar avea nevoie de tratament, repaus și investigații suplimentare pentru durerile care îl chinuiau de mai multă vreme.
Am răsuflat ușurată când am aflat că nu era ceva mai grav.
Dar când l-am văzut întins pe pat, cu piciorul sprijinit pe o pernă, m-a cuprins furia.
— Toader, de ce nu mi-ai spus cât de rău te dor genunchii?
— Ți-am spus că mă mai supără.
— Mi-ai spus că te supără, nu că uneori abia te poți ridica!
Bătrânul a coborât privirea.
— N-am vrut să te îngrijorez.
— Și crezi că nu m-am îngrijorat când te-am găsit căzut în zăpadă?
Toader n-a răspuns.
M-am așezat lângă el.
— Ascultă-mă bine. Nu mai ai voie să ascunzi asemenea lucruri. Nu vreau să te pierd fiindcă ți-a fost rușine să spui că ai nevoie de ajutor.
Mi-a prins mâna.
— Ai dreptate, Verginio.
În prag a apărut Ciprian.
Ținea în mână două pahare cu apă.
— Tată, vreau să vorbesc și eu cu tine.
Toader l-a privit.
— Spune, mamă.
— Am citit carnețelul.
Bătrânul a închis ochii.
— Nu trebuia să-l vezi așa.
— Ba trebuia. Ca să înțeleg ce făceai pentru mine.
Ciprian s-a apropiat de pat.
— Tată, eu am stat două luni în casa voastră, am mâncat din banii voștri și am lăsat toate treburile pe umerii voștri. Iar tu umblai prin sat să-mi cauți serviciu.
Toader a încercat să zâmbească.
— Ești băiatul meu.
— Tocmai asta este. Sunt băiatul tău, dar am patruzeci și patru de ani. Nu mai sunt copil.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Ciprian, i-am spus, noi nu te-am primit acasă ca să te facem să te simți vinovat. Dar nici nu putem continua așa.
Fiul meu a încuviințat.
— Știu, mamă.
— Dacă nu ai serviciu, nu înseamnă că nu poți ajuta în gospodărie. Tatăl tău nu mai are puterea de altădată.
— Aveți dreptate amândoi.
Toader l-a prins de mână.
— Mamă, eu n-am vrut să te fac să te simți inutil. Știu cât te-a durut concedierea.
Ciprian a început să plângă.
— Dar tocmai asta am ajuns să fiu, tată. M-am închis în casă și am așteptat să se rezolve lucrurile singure.
— Nu ești inutil, i-am spus. Dar trebuie să te ridici și să faci ceva.
Fiul meu și-a șters ochii.
— O să fac.
Nu l-am mai certat.
Nu avea rost să-l umilesc în fața tatălui său.
Dar în seara aceea am hotărât că lucrurile trebuiau să se schimbe.
Toader s-a întors acasă după ce medicii au considerat că putea continua recuperarea la domiciliu.
Ciprian pregătise camera și adusese lemne suficiente lângă sobă.
Curățase zăpada de pe alee și pusese o bancă solidă lângă intrare, ca tatăl lui să se poată odihni când avea nevoie.
Când am intrat în curte, am rămas surprinsă.
— Ciprian, tu ai făcut toate astea?
— Da, mamă.
— Și televizorul?
Fiul meu a zâmbit rușinat.
— Poate să mai aștepte.
Am început să râd.
În zilele următoare, Ciprian s-a ocupat de gospodărie.
Dimineața aducea lemnele, curăța zăpada și mergea la cumpărături.
După-amiaza își căuta de lucru.
Nu mai stătea ore întregi în fața televizorului.
Își făcuse un program și îl respecta.
Într-o dimineață, l-am găsit la masa din bucătărie, cu carnețelul lui Toader deschis.
— Ce faci, mamă?
— Sun la firmele pe care le-a notat tata.
M-am apropiat.
— Ai vorbit cu cineva?
— Da. La atelierul de mobilă nu mai au locuri. Dar la depozitul de materiale mi-au spus să trimit un CV.
Am zâmbit.
— Atunci trimite-l.
— L-am trimis deja.
Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult.
Nu pentru că găsise imediat serviciu.
Ci pentru că începuse din nou să încerce.
După câteva zile, Ciprian a fost chemat la un interviu.
În dimineața aceea s-a îmbrăcat cu o cămașă curată și și-a pregătit documentele.
Toader îl privea de pe scaun.
— Să vorbești frumos și să le spui ce știi să faci.
Ciprian a râs.
— Tată, am mai fost la interviuri!
— Știu, mamă. Dar eu tot trebuie să-ți spun.
Am râs cu toții.
Interviul a mers bine, dar nu a primit răspuns imediat.
Au trecut câteva zile în care fiul meu a continuat să trimită cereri de angajare.
Într-o după-amiază, telefonul i-a sunat.
Era de la depozit.
Îi ofereau un post de gestionar, cu perioadă de probă.
Ciprian a rămas câteva clipe nemișcat.
— Mamă… m-au angajat.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Slavă Domnului, mamă!
Toader a încercat să se ridice de pe scaun.
— Bravo, băiete!
Ciprian s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
— Tată, îți mulțumesc pentru carnețel.
Bătrânul a zâmbit.
— Eu doar am întrebat prin sat. Tu ai făcut restul.
În seara aceea am pregătit o masă simplă.
Nu aveam bani pentru sărbători mari.
Dar eram bucuroși.
După ce am strâns farfuriile, Ciprian s-a așezat lângă mine.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva.
— Te ascult.
— De luna viitoare, când primesc salariul, contribui și eu la cheltuielile casei.
Am încuviințat.
— Este firesc, mamă.
— Și vreau să plătesc pe cineva să ne ajute cu lemnele, dacă este nevoie.
— Nu trebuie să plătești pentru toate. Dar trebuie să ne organizăm.
— Asta vreau și eu.
Am discutat împreună despre cheltuieli și despre treburile gospodăriei.
Am stabilit că Toader nu va mai merge singur după lemne în vreme rea.
Ciprian urma să aducă lemnele din timp, iar eu aveam să mă ocup de lucrurile pe care le puteam face fără eforturi mari.
În primăvară, după ce Toader și-a continuat tratamentul și recuperarea, am reorganizat magazia.
Ciprian a construit un suport acoperit, aproape de intrarea în casă, unde puteam păstra o cantitate mică de lemne uscate.
Nu mai trebuia să traversăm toată curtea pentru fiecare braț.
Am chemat și un meseriaș să verifice sobele și coșurile de fum.
Toader privea toate schimbările cu mulțumire.
— Verginio, parcă nici nu mai recunosc gospodăria!
Am început să râd.
— Ba o recunoști. Numai că acum nu mai trebuie să faci tu toate treburile.
Bătrânul a zâmbit.
— Așa este.
Ciprian a continuat să lucreze la depozit.
Nu toate zilele erau ușoare.
Uneori venea obosit și supărat.
Dar nu se mai închidea în fața televizorului fără să întrebe dacă avem nevoie de ceva.
Într-o seară, l-am găsit în curte, reparând balamaua porții.
— Ciprian, lasă, mamă. Ai venit de la serviciu.
Fiul meu a zâmbit.
— Mai am puțin. Și vreau să termin înainte să se întunece.
Am privit spre el și mi-am amintit seara cu viscol.
Atunci îmi spusese că muncise destul în viața lui.
Acum înțelegea că oboseala nu îl scutea de grija față de cei din casă.
În decembrie, când a venit prima ninsoare serioasă, Ciprian a intrat în sufragerie cu un braț de lemne.
Toader stătea în fotoliu, citind ziarul.
Eu pregăteam ceaiul.
Fiul nostru a așezat lemnele lângă sobă.
— Tată, să nu te prind că ieși după lemne pe viscol!
Bătrânul a ridicat privirea.
— Dar dacă se termină?
— Nu se termină. Am adus destule pentru câteva zile.
Am început să râd.
— Uite cine dă ordine acum!
Ciprian a zâmbit.
— Cineva trebuie să aibă grijă de voi.
Toader și-a lăsat ziarul jos.
— Mamă, să știi că nu vreau să fiu o povară pentru tine.
Fiul nostru s-a apropiat.
— Tată, nu ești o povară. Dar nici nu trebuie să dovedești mereu că poți face totul singur.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Era exact ceea ce încercasem să-i spun soțului meu în seara când îl găsisem căzut lângă magazie.
În Ajun, am stat toți trei la masă.
Nu aveam o casă nouă, nici averi și nici o viață fără griji.
Dar aveam căldură, liniște și un fiu care învățase să-și asume responsabilitățile.
La un moment dat, Ciprian a scos din buzunar carnețelul negru.
Îl păstrase tot anul.
— Tată, vreau să-ți dau ceva.
Toader l-a privit surprins.
— Ce anume?
Ciprian i-a întins carnețelul.
— Am completat ultima pagină.
Bătrânul l-a deschis.
Sub lista cu firme și numere de telefon, fiul nostru scrisese:
“Am găsit serviciu. Am început să-mi ajut părinții. Și am înțeles că tata nu trebuie să se mai sacrifice pentru mine. De acum înainte, avem grijă unii de alții.”
Toader a citit rândurile de două ori.
Apoi și-a scos ochelarii și și-a șters ochii.
— Bine ai scris, mamă.
Ciprian l-a îmbrățișat.
Eu îi priveam și simțeam că toate supărările din iarna trecută începuseră să se așeze.
După masă, am ieșit câteva clipe pe prispă.
Ningea liniștit.
Magazia era închisă, lemnele erau pregătite, iar din casă se auzeau vocile celor doi bărbați.
Mi-am amintit cum, cu un an înainte, îl văzusem pe Toader prin fereastră, luptându-se cu viscolul, în timp ce Ciprian stătea la televizor.
Atunci crezusem că trebuie să aleg între a-mi proteja soțul și a-mi cruța fiul de o mustrare.
Dar înțelesesem că nu trebuia să aleg.
Îi puteam iubi pe amândoi și, în același timp, puteam spune că lucrurile nu mai puteau continua așa.
Am intrat în casă și am închis ușa în urma mea.
Toader m-a întrebat:
— Verginio, de ce zâmbești?
M-am apropiat de sobă.
— Pentru că anul acesta nu mai trebuie să mă uit pe geam cu frică.
Ciprian a ridicat privirea.
— De ce, mamă?
Am zâmbit.
— Pentru că acum știu că, atunci când vine viscolul, nu mai iese unul singur după lemne, în timp ce ceilalți stau la cald.
Fiul meu a încuviințat.
— Așa este.
Și în seara aceea am înțeles că adevărata căldură a unei case nu vine numai din sobă.
Vine și din felul în care oamenii care locuiesc sub același acoperiș învață să împartă munca, grijile și responsabilitățile.
Iar pentru mine, după atâția ani în care încercasem să am grijă de toți, acela a fost cel mai frumos dar de Crăciun.