Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva clipe în fața porții, privind-o pe femeia care tocmai îmi spusese că Bianca lăsase un mesaj pentru mine. Nu înțelegeam de ce fiica mea nu îndrăznise să-mi vorbească direct, dar știam că fiecare minut putea conta.
— Petre, trebuie să mergem acasă! am spus, apucându-l de braț.
— Nicoleta, mai întâi sunăm la poliție.
M-am uitat la ceas. Era aproape trei dimineața.
— Dar Bianca a spus să sun dacă nu îmi scrie până dimineață.
— Și dacă până atunci se întâmplă ceva? Nu trebuie să așteptăm.
Mi-am dat seama că avea dreptate. Am sunat la 112 și am explicat că fiica noastră ne trimisese un mesaj îngrijorător, că nu mai puteam lua legătura cu ea și că aflaseserăm că plecase de la adresa cunoscută.
Am comunicat numele ei, vârsta, ultima adresă și tot ce știam despre Sergiu. Ni s-a cerut să rămânem disponibili pentru informații suplimentare.
Vecina, care se numea Felicia, ne-a dat numărul ei de telefon și a spus că era dispusă să povestească polițiștilor ce văzuse.
— Fata dumneavoastră părea foarte speriată, mi-a spus. Îmi pare rău că nu am întrebat-o mai multe.
— Nu aveați de unde să știți, am răspuns.
Am plecat spre casă cu inima strânsă.
Pe drum, mi-am amintit toate lucrurile care mă neliniștiseră în ultimele luni: telefoanele întrerupte brusc, vizitele tot mai rare, faptul că Bianca nu mai avea acces liber la banii ei.
Îmi spusese de atâtea ori că totul era bine, încât începusem să mă îndoiesc de propriile bănuieli.
Când am ajuns acasă, am mers direct la dulap.
Sacoșa era exact acolo unde o lăsase Bianca.
Am scos hainele și pantofii, apoi am luat plicul.
Pe el scria, cu litere mari: “Pentru mama, dacă nu mă pot întoarce singură.”
Mi-au început să tremure mâinile.
— Petre, uită-te ce a scris!
Soțul meu s-a apropiat.
— Deschide-l, Nicoleta.
Înăuntru erau copii după cartea de identitate a Biancăi, câteva documente bancare și două foi scrise de mână.
Am început să citesc.
“Mamă,
Dacă citești asta, înseamnă că am nevoie de ajutor și nu pot să-ți explic totul la telefon.
Știu că ai observat că m-am schimbat. Nu ți-am spus adevărul fiindcă mi-a fost rușine și fiindcă Sergiu mă convingea mereu că tu încerci să ne desparți.
La început a fost bun cu mine. Apoi a început să-mi verifice telefonul, să-mi spună cu cine am voie să vorbesc și să se supere dacă veneam acasă fără să-l anunț.
Mi-a cerut să-mi transfer salariul într-un cont din care plăteam amândoi cheltuielile. După câteva luni, nu mai știam câți bani am.
Am încercat să plec, dar de fiecare dată mă convingea să rămân. Îmi spunea că nu mă voi descurca singură și că voi ajunge să mă întorc la voi ca un copil.
Acum două săptămâni am început să-mi pregătesc plecarea. De aceea am lăsat sacoșa la tine.
Am păstrat aici copiile actelor, fiindcă mi-a fost teamă că nu voi putea lua originalele.
Nu știu dacă voi reuși să plec când mi-am propus. Dacă îți trimit un mesaj că am nevoie de ajutor, te rog să mă crezi.
Nu veni singură să mă cauți. Cere ajutorul poliției.
Te iubesc, mamă.
Bianca.”
Am lăsat foile pe masă și am început să plâng.
Petre m-a îmbrățișat.
— O găsim, Nicoleta. Facem tot ce putem.
— Era atât de aproape de noi și eu nu am știut cât de rău îi era!
— Ne-a ascuns multe lucruri. Dar acum ne-a cerut ajutorul.
Am fotografiat documentele și le-am pregătit pentru a le pune la dispoziția polițiștilor.
Pe una dintre foi, Bianca notase câteva date și numere de telefon. Printre ele era și numele unei femei, Otilia, despre care nu auzisem niciodată.
Lângă nume scria: “Colega care știe.”
Am sunat la numărul respectiv.
După câteva încercări, mi-a răspuns o femeie somnoroasă.
— Alo?
— Mă numesc Nicoleta. Sunt mama Biancăi. Îmi cer scuze că vă sun la ora asta, dar fiica mea a dispărut și am găsit numărul dumneavoastră într-o scrisoare.
Femeia s-a trezit imediat.
— Doamne! Bianca este bine?
— Nu știm. Ne-a trimis un mesaj să sunăm la poliție dacă nu mai auzim de ea.
Otilia a tăcut câteva secunde.
— Mi-a spus că vrea să plece de lângă Sergiu. Am ajutat-o să caute o garsonieră, dar săptămâna trecută mi-a zis că el bănuiește ceva.
— Știți unde ar putea fi acum?
— Nu. Dar știu că Sergiu are o rudă care deține o casă nelocuită, la marginea unei comune. Bianca mi-a spus că el vorbea despre mutarea acolo pentru o perioadă.
Am notat toate informațiile și le-am transmis polițiștilor care ne contactaseră între timp.
Otilia a promis că va rămâne disponibilă dacă era nevoie de declarația ei.
În jurul orei cinci, am primit un apel de la un număr necunoscut.
Am răspuns imediat.
— Alo?
— Doamnă Nicoleta?
Era un polițist.
— Am identificat o adresă care ar putea avea legătură cu informațiile oferite. Facem verificări. Vă rugăm să nu mergeți acolo pe cont propriu.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Vă rog, spuneți-mi dacă fata mea este bine!
— Deocamdată nu putem confirma. Vă contactăm imediat ce avem informații.
Am închis și m-am așezat pe marginea patului.
Petre a venit lângă mine.
— Ce au spus?
— Au găsit o adresă. Verifică.
Au urmat cele mai lungi ore din viața mea.
La fiecare zgomot al telefonului tresăream.
În jurul orei șapte și jumătate, am primit un nou apel.
— Doamnă Nicoleta, fiica dumneavoastră a fost găsită. Este în siguranță și discută acum cu colegii noștri.
Am izbucnit în plâns.
— Pot să vorbesc cu ea?
— Imediat ce va fi posibil. Este important să știm și ce își dorește ea în continuare.
După aproape o jumătate de oră, telefonul a sunat din nou.
De data aceasta era Bianca.
— Mamă?
Vocea ei era slabă, dar era vocea copilului meu.
— Bianca! Fata mea, ești bine?
— Da, mamă. Sunt bine acum.
— Vin să te iau!
— Te rog. Vreau acasă.
Am plecat împreună cu Petre la locul unde ni s-a spus că o putem întâlni.
Când am văzut-o, am simțit că tot ce ținusem în mine în acea noapte se prăbușește.
Bianca era palidă și obosită, dar a venit singură spre mine.
Am cuprins-o în brațe.
— Fata mea, fata mea…
— Iartă-mă, mamă, a șoptit.
Am îndepărtat-o puțin ca să o pot privi.
— Pentru ce să te iert?
— Pentru că nu v-am spus adevărul. Pentru că v-am ținut departe.
— Nu trebuie să-mi ceri iertare pentru că ai avut nevoie de ajutor.
Petre a îmbrățișat-o și el.
Am aflat apoi, din ce a ales Bianca să ne povestească, că Sergiu descoperise că își căuta o locuință și hotărâse să se mute cu ea temporar, fără să-i spună dinainte adresa.
În noaptea aceea, Bianca reușise să trimită mesajul când rămăsese pentru câteva minute singură cu telefonul.
După aceea, Sergiu îi luase telefonul și îi spusese că trebuie să înceteze să-și mai implice familia în relația lor.
Polițiștii o găsiseră la adresa indicată în urma verificărilor. Bianca le spusese că dorește să plece și că nu se simte în siguranță lângă Sergiu.
Autoritățile au început verificările necesare, iar fiica mea a primit informații despre măsurile de protecție și sprijinul la care putea apela.
Nu am încercat să rezolvăm noi situația printr-o confruntare cu Sergiu. Am lăsat lucrurile care țineau de lege în seama celor competenți.
Acasă, i-am pregătit Biancăi camera în care crescuse.
Am schimbat așternuturile, am pus apă proaspătă lângă pat și am lăsat o lampă aprinsă.
Bianca s-a așezat pe marginea patului și a privit în jur.
— Parcă n-am mai fost aici de ani întregi.
M-am așezat lângă ea.
— Ai lipsit doar câteva luni, fata mea.
— Pentru mine au părut ani.
Am luat-o de mână.
— Nu trebuie să-mi povestești totul astăzi.
— Mi-a fost frică să vă spun. Credeam că o să mă certați pentru că nu v-am ascultat.
— Bianca, eu nu vreau să câștig o ceartă cu tine. Vreau să fii bine.
Fiica mea a început să plângă.
— Mă făcea să cred că fără el nu pot face nimic. La început nici nu mi-am dat seama când am început să-i cer voie pentru lucruri obișnuite.
— Acum ai timp să-ți recapeți încrederea în tine.
— Crezi că o să pot?
— Da. Dar nu trebuie să faci totul singură.
În săptămânile următoare, Bianca a primit sprijin de specialitate, și-a securizat conturile și a început să-și reorganizeze viața.
Cu ajutorul Otiliei, a discutat cu angajatorul și a revenit treptat la serviciu.
Au fost zile în care era liniștită și zile în care se speria când îi suna telefonul.
Nu am grăbit-o.
Am învățat să o ascult fără să-i cer explicații pentru fiecare decizie.
Într-o seară, la aproape două luni după întâmplare, Bianca a venit în bucătărie cu o foaie în mână.
— Mamă, am găsit o garsonieră de închiriat.
Am simțit o strângere de inimă.
— Vrei să pleci?
— Nu imediat. Dar vreau să încep din nou. Să am locul meu, banii mei și liniștea mea.
Am zâmbit.
— Atunci mergem să o vedem împreună, dacă vrei.
Bianca m-a îmbrățișat.
— Vreau, mamă.
Câteva săptămâni mai târziu, am ajutat-o să se mute.
Nu avea multă mobilă, dar își alesese singură perdelele, farfuriile și o plantă pe care a pus-o lângă fereastră.
Înainte să plec, am scos din geantă o cheie.
— Ce este asta? m-a întrebat.
— Cheia casei noastre. Am schimbat încuietoarea, iar aceasta este cheia ta.
A privit-o câteva clipe.
— Dar acum am casa mea.
— Știu. Și mă bucur. Dar vreau să știi că ușa noastră rămâne deschisă pentru tine.
Bianca a strâns cheia în palmă.
— Mulțumesc, mamă.
Am îmbrățișat-o și i-am șoptit:
— Nu trebuie să ceri voie ca să te întorci acasă, fata mea. Niciodată.
În seara aceea, când am ajuns acasă, m-am uitat la telefon.
Era aproape ora douăsprezece.
Mi-am amintit noaptea în care primisem mesajul acela și spaima care mă cuprinsese.
La 52 de ani, înțelesesem că nu îmi pot feri copilul de toate greșelile și de toți oamenii care îi pot face rău.
Dar pot să fiu omul pe care îl sună când are nevoie de ajutor, fără să se teamă că va fi judecată.
Telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Bianca.
“Mamă, am ajuns bine. Te iubesc.”
Am zâmbit și i-am răspuns imediat:
“Și eu te iubesc, fata mea. Dormi liniștită.”
De data aceasta, am pus telefonul pe noptieră fără teamă.
Fiica mea era în siguranță, își reconstruia viața și învățase că dragostea adevărată nu te izolează de familie și nu te face să trăiești cu frică.
Iar eu știam că, indiferent cât de mare va crește copilul meu, voi rămâne mereu mama care îi răspunde la telefon, chiar și la două noaptea.