Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Costel și-a șters fața cu mâneca gecii și ne-a explicat că tatăl lui împrumutase 2.400 de lei de la un gospodar din sat, cu câteva luni înainte. Luase materiale pentru repararea acoperișului, iar omul îi dăduse banii cu înțelegerea că îi va primi înapoi după ce Pavel încasa pensia.
— Tata nu ne-a spus nimic. Am găsit abia ieri o hârtie în sertarul lui. Omul a venit astăzi și ne-a cerut banii. Nu-l condamn, are și el familia lui, dar noi nu știm de unde să-i scoatem.
Sevasta a oftat.
— Și acoperișul? Tot nu l-ați terminat?
— Nu. Tata a cumpărat materialele, dar nu a mai apucat să termine lucrarea. Acum avem și înmormântarea, și datoria aceasta.
M-am uitat la Costel. Avea ochii roșii și părea că nu mai știe încotro să se îndrepte.
— Ascultă-mă, băiete. Nu rezolvăm toate problemele într-o zi, dar nici nu-l lăsăm pe tatăl tău să plece fără să-i facem o înmormântare cuviincioasă.
Am sunat-o pe vecina care locuia lângă noi și am rugat-o să-i cheme pe câțiva oameni în care aveam încredere. Nu le-am cerut să dea cât nu puteau. Le-am spus doar că familia avea nevoie de ajutor pentru cheltuielile urgente și că fiecare contribuție conta.
Primul a venit nea Dumitru, un fost coleg de muncă al lui Pavel. A pus pe masă 500 de lei.
— Pavel m-a ajutat când mi-am ridicat casa. Nu m-a lăsat să lucrez singur nici în cele mai grele zile. Acum este rândul meu.
Apoi a venit o femeie care locuia la capătul uliței. Avea o pensie mică și a adus 100 de lei.
— Mai mult nu pot, dar nu vreau să stau deoparte.
În următoarele ore au venit și alți vecini. Unii au adus bani, alții s-au oferit să ajute cu transportul, cu pregătirea casei sau cu treburile pe care familia nu le putea face singură. Un gospodar a adus lemne, iar două femei au pregătit câteva lucruri necesare pentru primirea rudelor apropiate.
Am ținut evidența tuturor sumelor într-un caiet, ca familia să știe exact cât primise și de la cine. Nu voiam ca ajutorul oamenilor să se transforme într-o altă grijă pentru Ileana.
Între timp, am mers împreună cu Costel la omul de la care Pavel luase materialele. Îl chema Sandu și avea un mic depozit de materiale de construcții.
— Nu vreau să vă pun într-o situație și mai grea, ne-a spus el. Dar și eu am plătit marfa. Tatăl vostru mi-a promis că îmi aduce banii înapoi.
— Știm, am răspuns. Nu vrem să fugim de datorie. Dar acum trebuie să rezolvăm înmormântarea.
Sandu s-a uitat la Costel și apoi a închis caietul în care notase suma.
— Îl cunoșteam pe Pavel. A fost om cinstit. Nu vă cer toți banii astăzi. Faceți înmormântarea, iar după ce primiți ajutorul de deces, discutăm despre restul. Nu vreau să rămâneți fără bani pentru copii.
Costel a început să plângă.
— Vă mulțumesc. Tata nu ar fi vrut să rămână dator nimănui.
— Știu. Tocmai de aceea vă las timp să rezolvați.
În ziua următoare, familia a reușit să achite cheltuielile urgente. Banii strânși de la vecini, împreună cu ajutorul oferit de rude, au acoperit diferența pentru sicriu, transport și cele necesare înmormântării. Cei doi fii au stabilit să împartă ulterior cheltuielile rămase, în funcție de posibilitățile fiecăruia.
Ajutorul de deces urma să fie solicitat după pregătirea actelor, iar nimeni nu a contat pe acei bani înainte să știe când și în ce condiții vor fi primiți.
În ziua înmormântării, satul s-a adunat în jurul casei lui Pavel. Au venit foști colegi, vecini și oameni pe care îi ajutase de-a lungul anilor. Nu era o mulțime venită din curiozitate. Mulți îl cunoscuseră și aveau câte o amintire despre el.
Ileana stătea lângă fotografia soțului ei și își ținea batista în mâini.
— Doroteia, nu m-am gândit că o să vină atâția oameni, mi-a spus.
— Pavel a fost aproape de mulți. Oamenii nu uită asemenea lucruri.
După înmormântare, Costel a venit să-mi mulțumească.
— Dacă nu veneați ieri, nu știu ce făceam. Eram atât de copleșit, încât nici nu mai puteam să mă gândesc limpede.
— Nu trebuie să ne mulțumești. Astăzi ai trecut printr-o durere pe care o să o porți multă vreme. Lasă lucrurile să se așeze.
Au trecut câteva săptămâni. Cei doi băieți au depus actele pentru ajutorul de deces, iar după ce au primit banii au achitat o parte din cheltuielile rămase. Datoria către Sandu a fost plătită în două tranșe, conform înțelegerii făcute cu el.
O parte din banii primiți de la vecini a rămas nefolosită. Ileana a vrut să-i împartă înapoi, dar oamenii au rugat-o să-i păstreze pentru cheltuielile ei. Până la urmă, a acceptat să-i folosească pentru medicamente și pentru repararea unei porțiuni din acoperiș.
Într-o după-amiază, Sevasta a venit la mine. S-a așezat pe bancă și a privit multă vreme spre casa de peste drum.
— Știi ce mă tot gândesc? În dimineața aceea am stat la poartă și am vorbit despre faptul că Ileana nu avea bani. Am spus de parcă necazul ei era o veste interesantă.
— Important este că nu am rămas numai la vorbă.
— Mi-a fost rușine când l-am văzut pe Costel plângând pe trepte. M-am gândit că puteam să fiu eu în locul lui.
Am prins-o de mână.
— Oricare dintre noi poate ajunge într-o zi să aibă nevoie de ajutor. Nu trebuie să așteptăm să ni se întâmple nouă ca să înțelegem durerea altuia.
De atunci, Ileana nu a mai fost singură în zilele grele. Vecinele o vizitau, băieții veneau pe rând să-i rezolve treburile, iar când avea nevoie de un drum până la medic găsea întotdeauna pe cineva dispus să o ajute.
Într-o dimineață, am trecut pe la ea cu pâine proaspătă. Stătea în curte, lângă banca pe care obișnuia să stea Pavel.
— Doroteia, mi-a spus, eu credeam că, odată cu Vasile, am pierdut și omul care mă ajuta în toate. Dar am văzut că nu m-a lăsat singură.
Am îmbrățișat-o.
— El a fost un om bun, Ileana. Iar bunătatea lui a rămas în oamenii pe care i-a ajutat.
În acea seară am trecut din nou pe lângă poarta casei lor. Pânza neagră fusese dată jos, dar durerea nu dispăruse. Ileana încă își pierdea uneori privirea spre locul în care stătea soțul ei.
Mi-am dat seama că ajutorul nostru nu-i putea aduce bărbatul înapoi și nici nu-i putea șterge datoriile dintr-odată. Dar îi oferise ceva de care avea mare nevoie: timp, sprijin și certitudinea că nu trebuia să ducă singură toate greutățile.
În satul nostru, oamenii au continuat să vorbească despre Pavel. Dar nu despre cât costase înmormântarea lui și nici despre cât de puțini bani avusese familia.
Au vorbit despre omul care săpase o groapă pentru un vecin fără să ceară nimic, care tăiase lemne pentru o văduvă și care nu trecuse nepăsător pe lângă necazul nimănui.
Iar eu am păstrat în minte o singură învățătură din acele zile: nu este suficient să spui că un om a fost bun. Uneori trebuie să arăți că ai înțeles ce înseamnă bunătatea, atunci când cei rămași în urmă au nevoie de tine.