Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu chiar, dragă, i-a răspuns Lucian femeii, încercând să zâmbească. Mai avem câteva lucruri de lămurit.
Femeia s-a uitat la el, apoi la mine. Avea în jur de patruzeci și cinci de ani, purta o haină elegantă și ținea strâns mânerul valizei.
— Ramona, te rog, nu începe acum.
— Eu sunt Sabina, soția lui, am spus calm.
— Soția lui? Mi-ai spus că deja locuiți separat!
Am înțeles atunci că Lucian nu se mulțumise să-i ascundă amantei faptul că apartamentul nu-i aparținea. Îi prezentase și o altă versiune a căsniciei noastre, probabil una în care eu eram deja plecată.
— Cum te numești? am întrebat-o.
— Ramona.
— Ramona, de cât timp sunteți împreună?
Femeia s-a uitat spre Lucian, așteptând parcă să-i permită să răspundă.
— De aproape un an, a spus el în locul ei.
— Și de când ți-a promis că vă mutați aici?
— De câteva luni.
Am privit-o cu atenție. Nu părea o femeie venită să provoace un scandal. Părea mai degrabă cineva care începuse să înțeleagă că fusese atrasă într-o poveste diferită de cea care i se spusese.
— Ți-a arătat vreodată actele apartamentului? am întrebat-o.
Ramona a clătinat din cap.
— Mi-a spus că l-ați cumpărat împreună înainte să vă căsătoriți. Că a investit în renovare și că are dreptul să decidă ce se întâmplă aici.
Lucian a intervenit imediat.
— Am băgat bani în apartamentul ăsta! Am muncit și eu aici!
— Ai schimbat parchetul și ai zugrăvit două camere, i-am răspuns. Nu ai cumpărat locuința.
— Nu te apuca acum să numeri fiecare leu!
— Nu număr nimic. Îți amintesc doar un lucru pe care l-ai uitat: nu ai devenit proprietarul apartamentului pentru că ai locuit aici optsprezece ani.
Am mers la bibliotecă și am scos mapa cu actele. Am pus pe măsuță copia contractului de vânzare-cumpărare și extrasul de carte funciară.
— Apartamentul este cumpărat de mine înainte de căsătorie. Este proprietatea mea personală. Faptul că am fost căsătoriți nu schimbă automat acest lucru.
Ramona s-a apropiat și a privit documentele. Nu le-a atins.
— Mi-ai spus că ai cumpărat apartamentul împreună cu soția ta, i-a spus ea lui Lucian.
— Am contribuit și eu la casă!
— Atunci de ce mi-ai spus că este al tău?
Lucian nu i-a răspuns.
Am înțeles că Ramona venise cu valiza pregătită pentru o viață nouă, convinsă că urma să intre într-o locuință pe care el o putea pune la dispoziția amândurora. Nu știam cât din povestea lui crezuse și cât alesese să ignore.
— Lucian, i-am spus, tu ai avut o aventură. Ai recunoscut-o și mi-ai dat un ultimatum. Mi-ai spus că eu trebuie să plec dacă nu te iert. Acum ai adus aici femeia pentru care m-ai înșelat și i-ai promis casa mea.
— Nu am spus că trebuie să pleci chiar în seara asta!
— Mi-ai spus că eu trebuie să plec. Și eu am luat o hotărâre.
Am scos din dulapul de pe hol două valize goale și le-am așezat lângă ușa dormitorului.
— Îți faci bagajele, Lucian. Tu pleci.
— Nu poți să mă dai afară așa, după optsprezece ani!
— Nu te dau afară pentru că ai pierdut o discuție. Căsnicia noastră s-a terminat în momentul în care ai considerat că ai dreptul să mă înșeli, să mă ameninți și să hotărăști în locul meu unde voi locui.
Ramona și-a ridicat valiza.
— Eu nu mai rămân aici, a spus. Mi-ai spus că erați despărțiți în fapt și că urma să plecați fiecare pe drumul lui. Nu mi-ai spus că locuiești încă împreună cu soția ta și că o ameninți că o dai afară din propria casă.
Lucian a încercat să o oprească.
— Ramona, nu pleca și tu acum! Putem discuta.
— Ai avut un an să-mi spui adevărul. Nu mai vreau să aflu alte lucruri pe măsură ce trece timpul.
A ieșit fără să se uite înapoi. Valiza ei a dispărut pe scări, iar ușa s-a închis în urma ei.
Lucian a rămas în mijlocul holului, cu fața înroșită.
— Ai distrus totul!
— Nu, Lucian. Tu ai făcut alegerile. Eu doar nu mai accept să suport consecințele în locul tău.
A început să-și strângă hainele. Nu l-am ajutat, dar nici nu l-am împiedicat. În timp ce își împăturea cămășile, a încercat de câteva ori să reia discuția. Mi-a spus că fusese o perioadă dificilă, că nu se simțise apreciat și că poate, dacă aș fi fost mai atentă la el, lucrurile ar fi stat altfel.
Nu i-am răspuns la reproșuri. Nu mai aveam nimic de demonstrat.
Înainte să plece, a privit pentru ultima dată sufrageria.
— Și acum ce o să faci singură aici?
— Exact ce făceam și înainte să te cunosc. O să-mi trăiesc viața.
Și-a luat valizele și a ieșit. De data aceasta, bagajele care ajunseseră pe scară nu erau ale mele.
În săptămânile următoare am discutat cu un avocat despre divorț și despre lucrurile pe care trebuia să le clarificăm. Lucian a încercat să ceară bani pentru unele îmbunătățiri făcute în apartament. Nu i-am refuzat dreptul de a-și prezenta pretențiile, dar i-am spus că orice contribuție trebuie dovedită și analizată legal, nu impusă prin amenințări.
Am încheiat căsnicia fără scandaluri publice și fără să încerc să-i fac rău. Am păstrat locuința care fusese a mea înainte de căsătorie și am schimbat încuietoarea după ce am clarificat formal plecarea lui și predarea cheilor.
Într-o dimineață, am mutat fotoliul din sufragerie lângă fereastră. Am cumpărat flori, am schimbat perdelele și am pus pe bibliotecă o fotografie cu părinții mei. Pentru prima dată după mult timp, apartamentul nu-mi mai amintea de certuri și de promisiuni încălcate.
Uneori mă întrebam dacă ar fi trebuit să-i mai ofer o șansă. Apoi îmi aminteam felul în care stătuse în mijlocul sufrageriei și îmi spusese că eu trebuie să plec, de parcă toți anii mei de muncă și toate sacrificiile făcute pentru acea locuință nu ar fi însemnat nimic.
Într-o seară, am trecut pe lângă ușa de la intrare și am privit locul în care își lăsase valizele. Mi-am dat seama că nu-mi lipsea omul care mă amenințase. Îmi lipsea doar bărbatul în care crezusem cândva.
Nu am câștigat o luptă împotriva unei amante și nici nu am avut nevoie să-l umilesc pe fostul meu soț. Am făcut ceva mult mai important: am refuzat să plec din propria viață doar pentru că altcineva hotărâse că nu mai merit un loc în ea.
Lucian îmi ceruse să aleg între iertare și plecare. Eu am ales să nu mă mai abandonez pe mine însămi.