Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ilinca a întors caietul spre bunica ei și a deschis prima pagină. Scria cu litere mari: „Cine are grijă de familia noastră?”
— Este pentru un proiect de la școală, a explicat fata. Trebuia să urmărim timp de o lună cum sunt împărțite responsabilitățile într-o familie. Eu am început să notez cine face fiecare lucru. La început mi s-a părut interesant. Apoi am observat ceva.
Soacra mea și-a potrivit ochelarii și a început să citească. Pe prima pagină erau trecute lucrurile obișnuite: pregătirea micului dejun, dusul copiilor la școală, cumpărăturile, curățenia, temele, programările medicale și plata facturilor.
În dreptul fiecărei activități apărea numele persoanei care se ocupase de ea.
La aproape toate era scris Nicoleta.
— Poate că ai uitat să treci și ce face tatăl tău, a spus bunica, încercând să zâmbească.
— Nu am uitat. Am notat și când a făcut el ceva.
Ilinca a întors câteva pagini. Într-o săptămână, Cătălin dusese copiii la școală de două ori, cumpărase pâine într-o seară și o ajutase pe Ilinca la o problemă de matematică. În rest, activitățile erau trecute în dreptul meu.
— Asta nu înseamnă că nu contribui! a izbucnit Cătălin. Muncesc și eu. Plătesc rate, am serviciu, am responsabilități!
— Știu, tată. Dar și mama muncește. După aceea vine acasă și începe al doilea serviciu.
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Nu știusem că fiica mea observase atât de multe lucruri. Încercasem să nu le arăt copiilor cât de obosită eram.
Ilinca a mai deschis o pagină.
— Aici am scris ce s-a întâmplat când Matei a avut febră. Mama a plecat mai devreme de la serviciu, l-a dus la medic și a stat cu el noaptea. Tata a mers la întâlnirea cu prietenii. Când bunicul a fost internat, tot mama a mers cu bunica la spital, deși a doua zi avea tură de dimineață.
Soacra mea a închis caietul pentru câteva secunde.
— Cătălin, nu mi-ai spus niciodată că lucrurile stau așa.
— Mamă, nu te lua după un caiet făcut de un copil! Nu știe ea cum funcționează o familie!
— Atunci explică-mi tu, a spus Ilinca. De ce îi spui bunicii că tu faci cumpărăturile și că tu te ocupi de noi când mama este la serviciu?
Cătălin a rămas cu gura întredeschisă.
Fiica mea a scos din caiet o foaie pe care notase câteva dintre discuțiile pe care le auzise în ultimele luni. Tatăl ei îi spusese bunicii că pregătise singur serbarea lui Matei, că se ocupase de toate actele pentru școală și că eu eram prea preocupată de serviciu ca să mai am grijă de familie.
— Dar eu știu cine a cumpărat costumul pentru serbare, cine a făcut programarea și cine a stat să-mi coasă nasturele cu o seară înainte, a spus ea. Mama.
Soacra mea s-a întors spre fiul ei.
— Tu mi-ai spus că Nicoleta nu mai are grijă de copii și că tu faci totul în casă.
— Nu am spus chiar așa!
— Ba da, tată, a intervenit Ilinca. Și ai spus că mama nu mai este interesată de tine. Dar când ai avut nevoie să-ți pregătească hainele pentru deplasare, ai găsit-o bună. Când ai avut nevoie să-ți facă programarea la medic, tot pe ea ai sunat-o.
Cătălin s-a ridicat brusc.
— Gata! Nu mai accept să fiu judecat în propria casă de toată lumea!
Atunci am vorbit și eu.
— Nu te judecă nimeni pentru că ai obosit sau pentru că ai greșit. Te judec pentru că ai ales să mă înșeli, iar apoi ai pus vina pe mine. Nu sunt responsabilă pentru relația ta cu cealaltă femeie. Nu eu am luat decizia să minți.
— Nu mai erai aceeași femeie, Nicoleta!
— Nici tu nu mai erai același bărbat. Dar eu nu am căutat pe altcineva și nu am folosit oboseala ta drept scuză pentru trădare.
Soacra mea a rămas mult timp cu privirea în jos. Apoi a spus ceva ce nu mă așteptasem să aud.
— Nicoleta, cred că am greșit. Eu l-am ascultat numai pe el. Am crezut că se simte neglijat și nu m-am întrebat niciodată cât faci tu.
Nu i-am spus că o iert. Nu eram pregătită pentru asta.
— Nu vreau să-mi mai explicați cum trebuie să-mi țin soțul lângă mine. Vreau doar să nu mai fiu învinovățită pentru alegerile lui.
Mirela, cumnata mea, care până atunci îmi trimisese mesaje despre cât de importantă este familia, a venit a doua zi să mă vadă. Îmi spusese la telefon că citise caietul și că voia să discutăm. Nu a încercat să-i găsească scuze fratelui ei.
— Am văzut cum te ocupi de copii de fiecare dată când vin în vizită. Nu înțeleg de ce am crezut că povestea lui era întreagă. Îmi pare rău că te-am judecat fără să te ascult.
Nu toate lucrurile s-au reparat imediat. Cătălin a încercat câteva săptămâni să mă convingă că aventura fusese o greșeală și că puteam uita totul. Mi-a promis că va ajuta mai mult, că va petrece timp cu copiii și că nu va mai ascunde nimic.
Dar eu nu mai voiam promisiuni făcute doar de teama de a nu pierde confortul casei. I-am spus că vreau să ne separăm și am început să discutăm despre divorț și despre responsabilitățile fiecăruia față de copii.
Ilinca a păstrat caietul. Nu pentru a-l folosi împotriva tatălui ei, ci pentru că însemnările o ajutaseră să înțeleagă că munca nevăzută tot muncă este. Matei a început să-și strângă singur lucrurile și să mă ajute cu sarcinile potrivite vârstei lui. Nu i-am transformat în ajutoarele mele și nu le-am cerut să aleagă între părinți.
Într-o seară, după ce am terminat o tură obositoare, am găsit-o pe Ilinca pregătindu-și singură ghiozdanul. Pe frigider lipise o foaie pe care scrisese: „În familia noastră, fiecare ajută.”
Am zâmbit și am îmbrățișat-o.
Nu aveam nevoie ca soțul meu să mă considere din nou frumoasă ca să știu cât valorez. Nu aveam nevoie nici ca familia lui să recunoască tot ce făcusem, deși adevărul spus de fiica mea însemnase mult.
Cătălin îmi spusese că eu îl împinsesem în brațele altei femei. Dar, după șaisprezece ani, am înțeles că nu trebuia să-mi cer scuze pentru că eram obosită de propria mea familie.
Eu nu încetasem să fiu soție din cauza cearcănelor și nici nu încetasem să fiu femeie pentru că aveam grijă de copii. Doar obosisem să fiu singura persoană care ținea totul în picioare.
Și, pentru prima dată, am hotărât că nu voi mai face asta cu prețul propriei mele vieți.