Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ușa s-a deschis, iar Adrian a apărut în prag, cu o cămașă albastru-deschis și mânecile suflecate. Avea cincizeci și nouă de ani și ținea în mână o cană de cafea.
— Bună dimineața, Doina! Totul este în regulă?
— Da, Adrian. Sunt fostul meu soț, Victor, și mama lui. Au venit să se mute aici.
Adrian a privit spre cei doi, apoi spre cutia de prăjituri pe care Victor o ținea încă în brațe.
— Am înțeles. Dar cred că ar trebui să lămurim ceva. Doina nu locuiește singură în casa aceasta și nici nu are nevoie de cineva care să hotărască în locul ei.
Victor a rămas cu gura întredeschisă.
— Cine este omul acesta? a întrebat Florica.
— Adrian este partenerul meu, am răspuns. Ne cunoaștem de câteva luni și avem o relație.
— Partenerul tău? a repetat Victor, uitându-se când la mine, când la el.
— Da. Și nu cred că trebuie să-ți dau explicații despre viața mea personală.
Victor a încercat să râdă.
— Deci asta era! De aceea nu voiai să discutăm! Ai deja pe altcineva și acum vrei să mă umilești în fața lui!
— Nu te-am chemat aici ca să te umilesc. Ai venit neinvitat, cu intenția de a-ți găsi locuință în casa mea. Eu doar ți-am spus că nu ești binevenit.
Adrian nu a intervenit. A rămas lângă ușă, lăsându-mă să vorbesc. Tocmai asta îmi plăcea la el. Nu încerca să-mi rezolve toate problemele și nu vorbea în locul meu.
Florica și-a schimbat imediat tonul.
— Doina, nu te grăbi să tragi concluzii. Noi am venit cu intenții bune. Victor este totuși fostul tău soț. Ați împărțit aproape treizeci de ani din viață.
— Și tocmai de aceea știu foarte bine cum am ajuns aici.
Victor a lăsat cutia de prăjituri pe marginea porții.
— Hai să nu ne prefacem. Am avut și eu greșelile mele, dar nu poți să uiți tot ce am făcut împreună. Am reparat casa în care am locuit, am muncit, am avut grijă de tine.
Am simțit că încearcă din nou să mă facă să mă îndoiesc de propria hotărâre.
— Victor, nu ai reparat această casă. Este moștenirea mea, iar tu nu ai contribuit cu nimic la ea. Nu ai niciun drept să te muți aici fără acordul meu.
— Nu am spus că vreau să o iau!
— Ai spus că vrei să locuiești aici. Este suficient.
Florica a făcut un pas înainte.
— Și eu unde să mă duc? Apartamentul în care stă Victor este mic. Eu nu mai pot urca scările de câteva ori pe zi. Nu te costă nimic să ne primești într-o cameră.
Am privit-o cu atenție. Pentru prima dată, nu mai simțeam nevoia să-i demonstrez că sunt o femeie bună.
— Florica, îmi pare rău că ai probleme cu genunchii. Dar nu sunt responsabilă pentru locuința voastră. Puteți căuta un apartament potrivit sau o altă soluție. Nu puteți hotărî că vă mutați în casa mea.
Victor și-a pierdut răbdarea.
— Adevărul este că am niște probleme și aveam nevoie de ajutor. Am crezut că, după atâția ani, măcar atât poți face pentru mine.
— Ce fel de probleme?
A ezitat. Florica a intervenit în locul lui.
— Victor a rămas fără locuință. Proprietarul apartamentului în care stătea i-a cerut să elibereze spațiul. Are și niște datorii. Nu voiam să-ți spunem toate acestea de la început.
Am înțeles în sfârșit de ce veniseră atât de repede după ce aflaseră despre moștenire. Nu era vorba despre dorul de familie și nici despre dorința de a repara trecutul. Aveau nevoie de un acoperiș, iar casa mea li se păruse soluția cea mai simplă.
— De ce nu mi-ai spus adevărul de la început? l-am întrebat pe Victor.
— Pentru că știam că o să refuzi dacă îți spun direct. Am vrut să discutăm întâi.
— Ai venit cu prăjituri și cu mama ta, convins că mă vei face să accept înainte să înțeleg ce vrei de la mine.
Victor nu a negat.
Adrian a făcut un pas în spate, lăsându-mi din nou loc să hotărăsc.
— Nu vă voi primi în casa mea, am spus. Dacă aveți nevoie de ajutor pentru a găsi o locuință potrivită, vă pot da câteva informații despre variantele de închiriere. Dar nu vă voi găzdui și nu vă voi da bani.
Florica a început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa ne întorci spatele?
— Nu mi-ai făcut un favor când m-ai criticat ani întregi. Iar faptul că am fost cândva familie nu înseamnă că trebuie să vă ofer casa mea acum.
Victor a ridicat cutia de prăjituri de pe poartă.
— O să regreți că te-ai purtat așa.
— Am regretat destul timp în care am acceptat lucruri care mă făceau nefericită. Nu mai vreau să repet asta.
Au plecat fără să mai insiste. Florica a urcat în mașină, iar Victor a pus cutia pe bancheta din spate. Nici măcar nu mi-au spus la revedere.
Am închis poarta și am rămas câteva clipe în curte. Adrian s-a apropiat, dar nu m-a întrebat dacă sunt tristă sau dacă vreau să vorbesc. Mi-a întins doar cana de cafea pe care o lăsase în casă.
— Vrei să continuăm să pregătim veranda? m-a întrebat.
Am zâmbit.
— Da. Dar mai întâi vreau să bem cafeaua în liniște.
În lunile care au urmat, am început să transform casa mătușii Ileana în locul pe care mi-l dorisem întotdeauna. Am reparat obloanele, am zugrăvit camerele și am replantat trandafirii din curte. Adrian mă ajuta când îi ceream, dar nu lua nicio decizie fără să mă întrebe.
Nu ne-am grăbit să locuim împreună și nici nu am amestecat proprietățile. Am învățat să ne bucurăm de timpul petrecut împreună fără să simțim că trebuie să ne promitem totul din prima zi.
Într-o după-amiază, am primit un mesaj de la Victor. Îmi scria că îi pare rău pentru felul în care venise la poarta mea și că înțelesese că nu putea să se întoarcă în viața mea doar pentru că avea nevoie de ajutor. Nu i-am răspuns imediat. Nu aveam nevoie de o împăcare și nici de o nouă discuție despre trecut.
Am păstrat casa, am continuat să muncesc și mi-am făcut planuri pentru anii care urmau. În fiecare dimineață îmi beam cafeaua pe verandă, privind trandafirii mătușii mele.
Uneori mă gândeam la femeia care fusesem în timpul căsniciei. Cea care își cerea scuze când nu gătea suficient de bine, care accepta criticile soacrei și care se temea să spună nu, ca să nu provoace o ceartă.
Nu mai eram acea femeie.
Victor venise cu prăjituri, convins că trecutul îi dădea dreptul la o cameră în casa mea. Dar casa aceea nu era doar o moștenire. Era începutul unei vieți în care eu hotăram cine intră, cine rămâne și cui îi deschid ușa.
Iar Adrian nu-mi promisese o viață fără probleme. Îmi oferise ceva mult mai simplu și mai important: respectul de a mă lăsa să-mi trăiesc viața în propriile condiții.