Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica s-a dat un pas înapoi și i-a făcut loc Liviei să intre. Nu știa ce o neliniștea mai tare: faptul că femeia venise singură, fără Răzvan și Irina, sau mapa aceea veche pe care o ținea atât de strâns, de parcă înăuntru s-ar fi aflat ceva ce nu trebuia pierdut.
— Intră, Livia.
Soacra fiului ei și-a scos paltonul, l-a așezat pe spătarul unui scaun și a privit tortul neatins.
— N-ai tăiat din el?
Rodica a zâmbit amar.
— N-am mai avut pentru cine.
Livia s-a așezat la masă, dar nu și-a luat ochii de la ea.
— Pentru tine trebuia să tai.
Replica a surprins-o. În cinci ani, cele două femei nu fuseseră nici prietene, nici dușmane. Se întâlniseră la sărbători, la botezul Marei, la câteva aniversări. Livia fusese mereu politicoasă, dar distantă. Avea obiceiul să preia lucrurile fără să întrebe: aducea cumpărături, plătea excursii, cumpăra haine copilului, chema instalatorul, rezolva acte. Răzvan o admira tocmai pentru asta.
Rodica nu se băgase niciodată între ei.
— Ce ai acolo? a întrebat ea.
Livia și-a pus mapa pe masă.
— Înainte să ți-o deschid, vreau să-ți spun ceva. Azi, după ce au plecat de la tine, au venit la mine.
Rodica a coborât privirea.
— Știu. Mi-a scris Răzvan.
— Nu cred că știi tot.
Livia a tras aer în piept.
— Era nervos. Mi-a povestit ce ți-a spus și a zis-o de parcă trebuia să mă bucur. „I-am spus mamei că tu ești mama mea adevărată.” Aștepta să-i dau dreptate.
Rodica și-a strâns mâinile.
— Și i-ai dat?
— Nu.
Răspunsul a venit imediat.
— L-am întrebat dacă și-a pierdut mințile.
Pentru prima dată în seara aceea, Rodica a ridicat ochii cu adevărat spre ea.
— Livia…
— Nu mă întrerupe încă. Am și eu partea mea de vină.
A deschis mapa. Înăuntru erau foi îngălbenite, copii după chitanțe, câteva extrase bancare și un plic alb, gros.
— Îți amintești când Răzvan și Irina au vrut să cumpere apartamentul?
Cum să nu-și amintească? Fusese cu aproape patru ani în urmă. Cei doi găsiseră un apartament mai mare și aveau nevoie urgentă de bani pentru avans. Răzvan îi spusese atunci că Livia îi ajutase „ca o mamă adevărată”. Rodica îl felicitase și atât.
Nu-i spusese nimic.
— Îmi amintesc.
Livia a scos primul extras și l-a împins spre ea.
— Treizeci și cinci de mii de lei au venit de la tine.
Rodica nu s-a mișcat.
— Nu era nevoie să…
— Ba da. Era.
Livia a ridicat vocea pentru prima dată.
— Pentru că el crede că eu i-am dat toți banii.
Rodica a închis ochii o clipă.
Cu câteva săptămâni înainte ca Răzvan să semneze actele, Rodica își închisese un depozit mic strâns în aproape douăzeci de ani. Erau bani puși câte puțin: din prime, din ore suplimentare, din pensia pe care începuse să o primească, din tot ce reușise să nu cheltuiască.
O sunase atunci pe Livia.
— Îți dau eu o parte, dar te rog să nu-i spui.
— De ce?
— Pentru că n-o să-i accepte. O să zică iar că mă sacrific pentru el și o să se simtă dator. Spune-i că sunt de la voi.
Livia acceptase.
La vremea aceea, Rodica crezuse că face un lucru bun.
— Ai promis că nu-i spui, a murmurat ea.
— Am promis cât timp tăcerea ta îl proteja. Acum tăcerea ta îl transformă într-un nerecunoscător.
Rodica a rămas fără replică.
Livia a mai scos o foaie.
— Și asta.
Era o chitanță de la o clinică privată.
Rodica a recunoscut-o imediat.
— Când Mara a avut nevoie de investigațiile acelea…
— Tot tu ai plătit.
— Nu toate.
— Paisprezece mii de lei, Rodica.
Livia a mai pus două documente pe masă.
— Și centrala nouă din apartament. Și o parte din mobila pentru camera Marei.
Rodica și-a dus mâna la frunte.
— Nu le-am făcut ca să țin contabilitatea.
— Tocmai asta e problema. Tu nu ai ținut-o. El, în schimb, a început să țină contabilitatea iubirii. Cine dă bani, cine vine cu sacoșa, cine stă cu copilul. Și după socoteala lui, eu am ieșit mamă, iar tu ai ieșit aproape străină.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Rodica a privit tortul.
— Poate și eu am greșit. Am crezut că dacă nu-i spun nimic, dacă nu-i cer nimic, îi fac viața mai ușoară.
— Ai greșit, a spus Livia. Dar nu pentru că l-ai iubit. Ai greșit fiindcă l-ai lăsat să creadă că lucrurile bune apar singure.
Apoi a împins plicul gros spre ea.
— Ăsta e pentru el.
— Ce e?
— Tot ce am păstrat eu. Copii după transferuri. O hârtie pe care ai scris chiar tu, când mi-ai dat banii: „Te rog să nu-i spui lui Răzvan. Vreau să creadă că voi l-ați ajutat.”
Rodica a rămas privind plicul.
— De ce ai păstrat-o?
Livia a zâmbit trist.
— Pentru că mi s-a părut nebunie să nu existe nicio dovadă. Și, poate, pentru că într-un colț al minții mele știam că într-o zi va trebui să spun adevărul.
Soneria a răsunat din nou.
Rodica a tresărit.
Livia însă nu părea surprinsă.
— Cine e?
— Răzvan.
Rodica s-a ridicat brusc.
— L-ai chemat?
— Da.
— Fără să mă întrebi?
— Dacă te întrebam, spuneai nu.
Rodica a vrut să protesteze, dar soneria s-a auzit din nou.
S-a dus la ușă.
Răzvan stătea pe palier, singur. Nu mai avea siguranța cu care plecase câteva ore înainte.
— Ce caută Livia aici? a întrebat el imediat.
— Intră și află.
A intrat în bucătărie și s-a oprit când a văzut documentele răspândite pe masă.
— Ce-i asta?
Livia i-a arătat scaunul din fața ei.
— Așază-te.
— Ce se întâmplă?
— Se întâmplă că azi m-ai făcut mamă și pe mama ta ai făcut-o aproape nimeni. Iar eu nu accept premiul ăsta.
Răzvan a încruntat sprâncenele.
— Livia, eu doar…
— Eu sunt mama Irinei. Și sunt soacra ta. Atât. Poți să mă respecți, poți să mă iubești, poți să vii la mine în fiecare zi dacă vrei. Dar n-ai dreptul să mă ridici pe mine călcând-o pe ea în picioare.
Răzvan s-a uitat spre Rodica.
— V-ați înțeles acum amândouă împotriva mea?
Livia a luat primul extras.
— Avansul pentru apartament. Mai ții minte?
— Sigur că da. Ne-ai ajutat tu.
— Nu.
Răzvan a clipit.
— Cum adică?
— Treizeci și cinci de mii de lei au fost ai mamei tale.
El a privit foaia, apoi pe Rodica.
— Nu…
— Ba da, a spus Livia. Și investigațiile Marei. Și centrala. Și mobila. A venit la mine cu banii și m-a rugat să spun că sunt de la mine.
Răzvan a rămas nemișcat.
Rodica l-a privit și, pentru prima dată, nu a simțit nicio satisfacție văzându-l fără cuvinte. Doar oboseală.
— De ce? a întrebat el.
— Pentru că nu voiam să te simți dator, a răspuns ea.
— Și de ce nu mi-ai spus niciodată?
Rodica a zâmbit fără bucurie.
— Fiindcă o mamă nu pune factură pe ce face pentru copilul ei.
Răzvan a coborât ochii spre masă.
Livia i-a împins plicul.
— Citește.
A deschis plicul. A scos foile una câte una. Când a ajuns la biletul scris de Rodica, l-a citit de două ori.
„Te rog să nu-i spui lui Răzvan. Vreau doar să-i fie bine.”
Atât.
Nici reproș, nici condiție, nici promisiune cerută în schimb.
Răzvan a lăsat hârtia jos.
— Mamă…
Rodica a ridicat palma.
— Nu.
El s-a oprit.
— Nu-mi spune acum că-ți pare rău doar pentru că ai văzut niște hârtii.
— Dar îmi pare rău.
— Sper. Dar problema nu sunt banii, Răzvan. Dacă n-aș fi avut niciun leu să-ți dau, tot mama ta eram.
El și-a mușcat buza.
— Știu.
— Nu, azi ai arătat că nu știi.
Vocea Rodicăi nu era ridicată.
— Ai spus că mama ta adevărată e femeia care vă ajută acum. Atunci spune-mi ceva. Dacă mâine Livia nu mai poate să vă dea bani, nu mai e mamă? Dacă eu rămân la pat și am nevoie eu de tine, nu mai valorez nimic?
Răzvan nu a răspuns.
— Asta ai făcut azi. Ai pus preț pe oameni după cât îți dau.
Livia a rămas tăcută.
După câteva clipe, Răzvan s-a ridicat.
— Nu știu ce să spun.
— Atunci nu spune nimic în seara asta, a răspuns Rodica. Du-te acasă. Gândește-te.
— Mă dai afară?
— Nu. Te trimit să înțelegi diferența.
El a privit tortul.
— Ai făcut tortul cu nucă.
Rodica aproape că a zâmbit.
— Da. Ăla care-ți plăcea când erai copil.
Răzvan a tras aer în piept.
— Pot să rămân să mănânc o felie?
Rodica s-a uitat lung la el.
— Nu azi.
A fost cea mai grea propoziție pe care i-o spusese vreodată.
Dar și cea de care avea nevoie.
Răzvan a plecat cu plicul în mână.
Livia a rămas încă zece minute. Înainte să plece, și-a tăiat singură o felie mică de tort.
— Dacă tot am venit la aniversare, măcar să mă porți în acte ca musafir, a spus ea.
Rodica a râs pentru prima dată în ziua aceea.
Nu mult. Dar suficient.
În zilele următoare, Răzvan nu a venit cu flori și nici cu discursuri. A sunat o dată. Rodica nu a răspuns. A doua zi a sunat iar.
În a treia zi i-a trimis un mesaj:
„Nu-ți cer să mă ierți repede. Vreau doar să mă lași să repar ce pot.”
Rodica i-a răspuns după câteva ore:
„Nu repara cu bani. Începe cu timp.”
În duminica următoare, Răzvan a venit singur. Fără cadou. Fără sacoșe. Fără Irina. A adus doar o pâine caldă și a întrebat dacă poate să stea la cafea.
Au vorbit aproape trei ore.
Pentru prima dată după mulți ani, Răzvan a întrebat-o despre viața ei, nu despre ce putea face pentru el.
A aflat lucruri pe care, rușinat, și-a dat seama că nu le știa: că o durea genunchiul de luni de zile, că îi era teamă să meargă singură la investigații, că încă mai păstra primul lui desen într-un sertar și că, în fiecare an, de ziua lui, se trezea înainte de ora la care îl născuse.
Nu s-au împăcat într-o singură după-amiază.
Rodica nu voia asta.
În lunile următoare, Răzvan a început să vină regulat. Uneori aducea cumpărături, alteori nu. O dată a reparat robinetul din baie. Altă dată au stat doar la masă și au vorbit.
Iar Livia a continuat să-i ajute pe el și pe Irina, dar a pus o limită nouă.
— Vă ajut pentru că vreau, le-a spus. Nu ca să-mi cumpăr un loc în familie.
La aniversarea următoare a Rodicăi, tortul a fost din nou pe aceeași masă.
De data aceasta, Răzvan a venit înaintea tuturor.
A pus farfuriile, a făcut cafeaua și, când Rodica s-a apropiat de tort, el a luat cuțitul și i l-a întins.
— Tu tai prima felie, mamă.
Rodica l-a privit câteva secunde.
— Pentru cine?
Răzvan a înțeles întrebarea.
— Pentru tine. De data asta, pentru tine.
Și abia atunci Rodica a simțit că fiul ei începuse, în sfârșit, să înțeleagă ceva ce niciun extras de cont nu putea demonstra: o mamă nu devine „adevărată” pentru că plătește mai mult, vine mai des sau rezolvă mai repede problemele.
Unele legături nu se măsoară prin ceea ce primești.
Se văd mai ales atunci când, după ce ai rănit omul care ți-a dat tot ce a putut, alegi să te întorci nu ca să mai ceri ceva, ci ca să înveți, în sfârșit, să fii și tu acolo pentru el.