Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce lucruri? am întrebat. Toma și-a trecut palma peste genunchi și a rămas o clipă pe gânduri. — Ai auzit-o astăzi pe Marcela spunând că la vârsta ta făcea singură toată pomana porcului. Nu e chiar așa. — În ce sens? — În sensul că jumările pe care le lăuda tot satul nu le făcea ea. Le făceam eu.
Am crezut că încearcă să mă facă să mă simt mai bine. — Dumneavoastră? — Aproape douăzeci de ani. Marcela făcea cârnații, pregătea carnea, gătea pentru oameni. Eu rămâneam la ceaun. Aveam răbdare și-mi ieșeau bine. Vecinele presupuneau că sunt făcute de ea și niciunul dintre noi nu se apuca să le explice cine ce făcuse.
— Atunci de ce vorbește de parcă le-a făcut toată viața?
Toma a oftat. — Pentru că, după atâția ani, cred că și ea a început să-și amintească lucrurile altfel. Dar mai este ceva. Prima dată când am tăiat porcul după ce ne-am căsătorit, Marcela a vrut să facă jumările singură.
S-a oprit și aproape a zâmbit.
— Le-a ars?
— Două tăvi. Pe toate.
Nu mi-a venit să cred.
— Și mama mea a făcut exact ce a făcut Marcela astăzi cu tine, a continuat el. A râs de ea în fața rudelor. I-a spus că nu știe nimic, că nu e bună de gospodină și că fiul ei și-a luat nevastă care știe doar să se îmbrace frumos. Marcela a ieșit în spatele șurii și a plâns.
M-am uitat la Toma.
— Și anul următor?
— Am făcut eu jumările. I-am spus Marcelei că îmi place mie să stau la ceaun. După aceea a rămas treaba mea. Abia mult mai târziu a început să le facă și ea.
— Știe de ce v-ați oferit atunci?
— Nu. N-am vrut s-o fac să se simtă și mai prost. Am crezut că îi fac un bine.
A dat încet din cap.
— Astăzi, când am văzut-o cu tine, mi-am dat seama că poate am protejat-o atât de bine de rușinea aia, încât a uitat cum se simțea.
Primul meu impuls a fost să mă întorc a doua zi la Marcela și să-i spun totul. Să o întreb în fața acelorași vecine cine era, de fapt, „femeia adevărată” care făcea jumările.
Toma parcă mi-a ghicit gândul.
— Nu ți-am spus ca să-i arunci asta în față.
— Dar nu vi se pare că ar merita?
— Poate. Dar dacă o facem de râs ca să înțeleagă că n-avea voie să te facă pe tine de râs, n-am rezolvat mare lucru.
Avea dreptate și tocmai de aceea m-a enervat puțin.
— Atunci ce fac?
— Tu faci ce crezi. Eu trebuia să-ți spun doar că problema nu e că nu știi tu să faci jumări.
După ce Toma a plecat, Mihai s-a întors acasă. M-a găsit la masa din bucătărie.
— A fost tata aici?
— Da.
— Pentru ce?
— Pentru că a văzut ce s-a întâmplat și a considerat că merită să spună ceva.
Mihai a înțeles imediat aluzia.
— Știu că trebuia să intervin.
— Nu trebuia să te cerți cu mama ta. Trebuia doar să spui că nu accepți să vorbească așa cu mine.
— Ai dreptate.
— Data viitoare nu vreau să te uiți la mine de la trei metri și să aștepți să treacă.
A dat din cap.
— Nu se mai întâmplă.
Nu i-am povestit ce îmi spusese tatăl lui. Toma îmi încredințase o parte din trecutul lor și nu voiam să transform informația în muniție.
Timp de aproape o lună n-am mers la socri. Marcela m-a sunat de două ori. Prima dată s-a purtat ca și cum nu se întâmplase nimic. A doua oară mi-a spus:
— Sper că nu mai ești supărată pentru gluma aia.
— N-a fost o glumă pentru mine.
— Vai, Irina, dacă stăm acum să cântărim fiecare vorbă…
— Atunci mai bine ne vedem când nu trebuie să cântărim nimic.
Am închis fără să ne certăm.
La următoarea masă de familie am mers pentru că era ziua lui Toma. Eram doar noi, fără vecini. Marcela pregătise friptură și murături, iar eu adusesem un tort.
Totul a mers bine până când Mihai a spus că tortul arată foarte bine.
Marcela a zâmbit.
— Normal. La prăjituri se pricepe. Dacă n-ar trebui să taie porcul, ar fi noră perfectă.
De data aceasta nici n-am apucat să răspund.
— Mamă, ajunge, a spus Mihai.
Marcela s-a uitat la el.
— Ce-am zis?
— Exact ce ai zis și data trecută. Nu mai face glume pe seama Irinei ca să râdă ceilalți.
— Acum te-a pus ea să mă cerți?
— Nu. Trebuia să spun asta de atunci.
Marcela s-a înroșit.
— În casa mea nu mai poate omul nici să vorbească?
Atunci Toma și-a pus furculița jos.
— Poți să vorbești. Dar dacă tot vorbim despre cine știe și cine nu știe să facă jumări, hai să vorbim corect.
Am ridicat privirea spre el.
Marcela s-a încruntat.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că vreo douăzeci de ani le-am făcut eu.
La masă s-a făcut liniște.
Marcela a clipit.
— Și ce legătură are?
— Are, pentru că te lauzi că tu le făceai de când erai tânără.
— Le făceam și eu.
— Mai târziu, da.
Marcela și-a împins farfuria puțin înainte.
— Toma, ce ți-a venit?
— Îți amintești prima noastră pomană a porcului?
Expresia ei s-a schimbat.
Toma nu a ridicat vocea.
— Îți amintești ce ți-a spus mama când ai ars jumările?
Marcela nu mai răspundea.
— Eu îmi amintesc, a continuat el. Și îmi amintesc că ai plâns în spatele șurii. De asta am început eu să le fac. Nu pentru că era treabă de bărbat sau de femeie. Pentru că nu voiam să mai treci prin asta.
Marcela s-a uitat întâi la soțul ei, apoi la mine.
— I-ai spus?
— Da.
— De ce?
— Pentru că ai făcut cu ea exact ce a făcut mama cu tine.
N-a mai fost nevoie să spun eu nimic.
Marcela s-a ridicat și a intrat în bucătărie. Pentru câteva secunde am crezut că masa se terminase. Toma a vrut să se ridice după ea, dar l-am oprit.
— Lăsați-o puțin.
A revenit după câteva minute. Nu și-a cerut scuze atunci. S-a așezat și a schimbat subiectul.
Pe drumul spre casă, Mihai m-a întrebat:
— Știai?
— Da.
— Și n-ai spus nimic?
— Nu voiam s-o umilesc cu povestea asta.
Mihai a zâmbit amar.
— Ai avut mai multă grijă de ea decât a avut ea de tine.
— Nu pentru ea am tăcut. Pentru mine.
Două săptămâni mai târziu, Marcela a venit la noi fără să anunțe. Avea o caserolă în mână.
— Ți-am adus niște plăcintă.
Am poftit-o înăuntru.
A băut jumătate din cafea înainte să spună pentru ce venise.
— Toma n-a mințit.
— Știu.
— Am ars jumările. Și soacră-mea m-a făcut de râs în fața tuturor.
A privit spre ceașcă.
— Am urât-o ani întregi pentru ziua aia.
— Atunci de ce ai făcut același lucru cu mine?
— Nu știu.
Era prima dată când o auzeam spunând asta fără să găsească imediat o justificare.
— Cred că, după ce am învățat toate lucrurile astea, am început să mă port de parcă le știusem dintotdeauna. Și de parcă cine nu le știe e mai prejos.
A inspirat adânc.
— Îmi pare rău, Irina.
Am acceptat scuzele, dar nu i-am spus că nu fusese nimic. Fusese.
În iarna următoare am mers din nou la pomana porcului. Nu pentru că trebuia să-i demonstrez Marcelei ceva. Am mers fiindcă era familia lui Mihai și pentru că, în ciuda zilei de anul trecut, îmi plăcea să-i văd pe Toma și pe ceilalți.
Când a venit vremea jumărilor, Toma a adus ceaunul.
— Irina, vrei să înveți?
— Da, am spus. Dar numai dacă am voie să întreb cât de mari trebuie tăiate.
A râs.
— Ai voie.
Mihai s-a apropiat și el.
— Învăț și eu.
Marcela, care pregătea carnea la celălalt capăt al mesei, s-a întors.
— Acum fac bărbații jumări?
Toma a ridicat sprâncenele.
— Eu le-am făcut douăzeci de ani. Dacă asta e treabă de femeie, înseamnă că am fost femeia casei douăzeci de ierni.
Vecina Ileana a izbucnit prima în râs. Mihai după ea. Până și eu am râs.
Marcela a încercat să rămână serioasă, dar n-a reușit.
A venit lângă mine, a luat o bucată de slănină și a tăiat-o.
— Cam așa, mi-a spus. Dacă le faci prea mici, se usucă.
— Așa puteai să-mi arăți și anul trecut.
— Știu.
Am continuat împreună. Unele bucăți mi-au ieșit prea mari, altele prea mici. Toma le-a pus oricum în ceaun.
La masă, cineva a întrebat cine făcuse jumările.
Marcela a răspuns înaintea tuturor:
— Toma, Mihai și Irina. Eu anul ăsta doar am dat indicații.
Nu devenisem „femeie adevărată” pentru că învățasem să fac jumări. Eram aceeași femeie care fusesem și cu un an înainte.
Doar că, în familia aceea, nimeni nu mai folosea ceaunul ca să măsoare cât valorează o femeie.