Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu mâna pe clanță. — Atunci despre ce a fost? Sorin a privit spre cutia pe care o ținea în brațe. — Despre tine. Și despre copii. L-am întrebat ce voia să spună, dar înainte să răspundă s-a uitat din nou spre sufragerie. — Mirela, nu cred că e bine să vorbim în prag. Dacă vrei, las cutia și plec. — După ce mi-ai spus asta? Intră.
A pus cutia lângă cuier și și-a scos geaca. Eu m-am întors în sufragerie și am tras un scaun de la masă. — Stai. Dacă tot am gătit pentru zece oameni, măcar să mănânce cineva. — Nu pentru asta am venit. — Știu. Dar sarmalele nu au nicio vină.
A zâmbit puțin și s-a așezat. I-am pus o farfurie, apoi m-am așezat în fața lui. — Acum spune-mi.
Sorin a rămas câteva clipe cu furculița în mână. — Acum zece ani, Dan și cu mine ne vedeam aproape în fiecare săptămână. Știi asta. — Știu. — Într-o seară am ieșit cu mai mulți. Dan se plângea că îl tot suni. Spunea că Ștefan era bolnav și că tu voiai să vină acasă. El voia să mai rămână. I-am spus că ar trebui să plece.
Am încercat să-mi amintesc seara. Ștefan avusese atunci zece ani și făcuse febră mare. Eu îi sunasem lui Dan de mai multe ori. Ajunsese acasă târziu și îmi spusese că nu auzise telefonul.
— Și pentru asta v-ați certat?
— Nu numai. I-am spus că de fiecare dată când ieșim, tu rămâi acasă să rezolvi tot. Copiii, cumpărăturile, mesele, vizitele la părinții lui. Dan mi-a spus să-mi văd de familia mea. Eu am insistat. N-ar fi trebuit s-o fac în fața celorlalți.
— Și banii?
Sorin s-a uitat mirat la mine. — Ce bani?
— Dan mi-a spus că v-ați certat din cauza unor bani pe care îi aveai să-i dai.
A lăsat furculița jos. — N-am avut niciodată bani de dat lui Dan.
N-am spus nimic. Nu pentru că descoperisem vreun secret uriaș, ci pentru că explicația era atât de simplă. Timp de zece ani acceptasem o versiune pe care n-avusesem niciun motiv s-o verific.
— De ce n-ai venit să-mi spui atunci?
— Pentru că nu era treaba mea să vin la soția lui și să-i spun ce cred despre căsnicia ei. Și eram și eu furios. Am plecat, apoi viața s-a dus în altă direcție.
Am arătat spre cutia din hol. — Și asta?
— Mama mea s-a mutat la sora mea. Când am golit apartamentul, am găsit o cutie pe care tatăl lui Dan o lăsase la ai mei cu mulți ani în urmă. Sunt fotografii, câteva casete și niște lucruri de-ale lui. Tata tot spunea că i le duce lui Dan și n-a mai apucat. Am venit câteva zile în oraș și am zis să închid și povestea asta.
Nu era nimic misterios în cutie. Nicio dovadă, niciun document care să schimbe viața cuiva. Doar lucruri care aparțineau unui om mort și care trebuiau să ajungă la fiul lui.
— Și ai nimerit tocmai în seara asta.
— Se pare că da.
La unsprezece și jumătate, telefonul meu a vibrat. Dan îmi scrisese: „Mai stau puțin. La mulți ani dacă nu ajung până la 12.”
Am citit mesajul de două ori.
Sorin a observat că mi s-a schimbat expresia. — Dan?
— Da.
— Nu trebuie să-mi spui.
Am pus telefonul cu ecranul în jos. — Nici nu voiam.
Am continuat să mâncăm. Am vorbit despre copiii lui Sorin, despre mama lui și despre anii în care nu ne văzuserăm. N-am petrecut restul serii analizându-mi căsnicia cu un bărbat pe care abia îl reîntâlnisem. La câteva minute înainte de miezul nopții, Sorin s-a ridicat.
— Plec. Nu vreau să mă găsească Dan aici și să creadă că am venit să provoc ceva.
— Ai venit să-i aduci cutia.
— Da. Și atât.
Atunci s-a auzit cheia în ușă.
Dan a intrat grăbit, cu obrajii roșii de frig. — Am ajuns! Mai sunt…
S-a oprit când l-a văzut pe Sorin.
— Ce cauți tu aici?
Sorin s-a ridicat. — Am venit să-ți aduc ceva.
— După zece ani? La unsprezece noaptea? În casa mea?
— În casa noastră, am spus.
Dan s-a întors spre mine. — Mirela, ce se întâmplă?
— A adus o cutie cu lucruri de la tatăl tău.
Sorin a mers în hol și a adus-o. — Asta era tot.
Dan nici nu s-a uitat la ea. — Și de ce stăteai la masă?
— Pentru că l-am invitat eu să mănânce.
— Tu?
— Da, Dan. Eu. Sunt capabilă să invit un om la masa pentru care am gătit.
Din televizor s-a auzit numărătoarea inversă. Zece, nouă, opt. Niciunul dintre noi nu s-a întors spre ecran.
Sorin și-a luat geaca. — Eu plec. La mulți ani, Mirela.
Apoi s-a uitat la Dan. — La mulți ani.
Dan nu i-a răspuns.
După ce ușa s-a închis, afară au început artificiile. Dan s-a dus la fereastră, apoi s-a întors spre mine. — Ce ți-a spus?
— Că nu v-ați certat din cauza banilor.
A rămas nemișcat.
— După zece ani vine aici și începe să…
— Nu. Eu l-am întrebat.
— Mirela, Sorin întotdeauna s-a băgat unde nu-i fierbea oala.
— Ți-a spus că îți lași soția să ducă singură casa și copiii?
Dan și-a desfăcut primul nasture al sacoului. — Asta a fost acum zece ani.
M-am uitat la masa pe care rămăseseră farfuriile pentru zece persoane.
— Și tu unde ai fost în seara asta?
N-a răspuns imediat.
— Am ieșit câteva ore.
— Exact.
— Copiii plecaseră. Mama nu mai venea. Ce rost avea să stăm amândoi aici?
— Puteai să mă întrebi ce vreau eu să fac. Puteai să spui: „Mirela, hai să mergem împreună undeva.” Puteai chiar să rămâi acasă cu mine. În schimb, ai hotărât că, dacă ceilalți nu mai vin, masa asta și omul care a pregătit-o nu mai contează.
Dan s-a așezat.
— Nu m-am gândit așa.
— Știu. Asta este problema.
Nu i-am cerut să-și ceară scuze în noaptea aceea și nu i-am spus că plec. Eram prea obosită pentru declarații mari. Am strâns două farfurii, apoi m-am oprit.
— Restul îl strângi tu.
— Acum?
— Da. Sunt obosită.
M-am dus la culcare.
A doua dimineață, când am intrat în bucătărie, masa era strânsă, vasele erau spălate, iar oala cu sarmale încăpea în frigider fiindcă Dan împărțise mâncarea în caserole. Nu era o transformare miraculoasă. Era doar prima dată după multă vreme când nu făcusem eu ultima parte a unei mese de familie.
După câteva zile am vorbit din nou. Dan a recunoscut că mă mințise despre cearta cu Sorin fiindcă îl deranjase că prietenul lui spusese, în fața altora, ceva ce el știa deja că era adevărat. — Mi s-a părut că mă face de râs, a spus. — Și atunci ai preferat să nu-l mai vezi. — Da.
Nu l-am obligat să-l sune pe Sorin. Relația lor era problema lor. După aproape două luni, Dan l-a căutat singur. S-au întâlnit la o cafea. Nu au redevenit peste noapte prietenii de altădată, dar măcar au încheiat o ceartă care durase un deceniu.
În casa noastră, schimbarea a fost mai puțin spectaculoasă și mai importantă. La următoarea masă de familie, când soacra mea m-a întrebat ce pregătesc, am răspuns: — Încă nimic. Mai întâi vreau să știu cine vine și cu ce contribuie.
A urmat o tăcere atât de lungă încât aproape am râs.
Bianca a adus aperitivele. Ștefan a cumpărat băuturile. Dan a făcut friptura. Eu am pregătit sarmalele, fiindcă încă îmi plăcea să le fac. Diferența era că nu mai pregăteam singură o sărbătoare pentru oameni care doar se așezau la masă.
Când s-a apropiat următorul Revelion, familia a început să discute încă din noiembrie unde ne strângem.
— La noi? a întrebat Dan.
— Nu, am spus.
Toți s-au uitat la mine.
— Eu unde fac? a întrebat soacra mea.
— Unde vrei.
— Dar tu?
Am pus pe masă două rezervări tipărite.
— Eu și Dan plecăm trei zile.
Dan a zâmbit. De data aceea, planul îl făcuserăm împreună.
Înainte să plecăm, am primit un mesaj de la Sorin: „La mulți ani. Și anul ăsta cine face sarmalele?”
I-am arătat lui Dan.
— Spune-i că nimeni, a răspuns el. Anul ăsta suntem în concediu.
Și pentru prima dată după mulți ani, în seara de 31 decembrie n-am avut de pregătit zece farfurii și nici de așteptat să văd cine se răzgândește. Aveam o singură obligație: să mă bucur și eu de planul pe care îl făcusem.