“Ești învechită și miroși a bătrână!”, mi-a spus nepotul pe care îl crescusem de la doi ani, după ce colegii lui au plecat din casa noastră. N-am răspuns. A doua dimineață, Rareș s-a trezit și n-a găsit pe nimeni acasă.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Fiica mea a tăcut câteva secunde. — Ce înseamnă că avem de discutat când venim în țară? — Înseamnă exact asta. Rareș are paisprezece ani, voi sunteți părinții lui, iar eu sunt bunica lui. Cred că în doisprezece ani am uitat cu toții diferența. — Mamă, acum nu e momentul pentru reproșuri. — Nici eu nu vreau să fac reproșuri la telefon. Spune-i lui Rareș că sunt bine și că ajung acasă după-amiază. — Și până atunci? — Până atunci mănâncă ce i-am lăsat, își strânge lucrurile și își vede de ziua lui. Poate sta câteva ore singur.

Am închis înainte să transformăm discuția într-o ceartă. Lidia mă privea de lângă intrare. — S-a întâmplat ceva? — Nu. Sau poate că s-a întâmplat acum doisprezece ani și abia astăzi mi-am dat seama.

Nu i-am povestit mai mult. Am intrat la târg. La început mă uitam la telefon din cinci în cinci minute. Apoi Lidia m-a tras spre o tarabă cu ceramică, am întâlnit două femei cu care lucrasem în tinerețe și, pentru aproape trei ore, am vorbit despre lucruri care nu aveau nicio legătură cu orarul lui Rareș, notele lui sau ce trebuia să gătesc seara.

Când am ajuns acasă, puțin după patru, Rareș mă aștepta în hol. Biletul meu era pe măsuță.

— Era sub hanoracul meu, a spus.

— Am observat.

— De ce n-ai luat telefonul pe care îl știu eu?

— Pentru că acesta are bateria proastă și l-am lăsat la încărcat. Pe celălalt îl folosesc de câteva luni.

— Eu nu-i știu numărul.

— Atunci ar fi bine să-l salvezi.

Rareș s-a uitat la sacoșa pe care o țineam în mână. — Mama a zis că n-aveai voie să mă lași singur.

Mi-am scos pantofii și mi-am agățat haina. — Mama ta poate să discute cu mine despre asta când vine acasă.

— Ești supărată din cauza a ce am zis ieri?

Întrebarea lui m-a oprit.

— M-a durut ce ai spus.

A coborât privirea. — N-am vrut…

— Ba ai vrut, Rareș. În clipa aceea ai vrut să mă doară, fiindcă erai supărat și ți-a fost mai ușor să mă rănești decât să-mi spui ce te deranja. Se întâmplă. Dar nu de asta am plecat azi.

A ridicat ochii spre mine. — Atunci de ce?

— Pentru că Lidia mă invitase de două ori și de două ori am spus nu pentru că aveai tu ceva de făcut. Azi mi-am dat seama că ai paisprezece ani și că eu pot lipsi câteva ore fără să se prăbușească lumea.

Rareș n-a răspuns. În bucătărie am găsit farfuria de la micul dejun în chiuvetă și firimituri pe masă. Mâncarea de prânz era neatinsă.

— N-ai mâncat?

— N-am știut cum se pornește cuptorul.

— Puteai să mă întrebi când ai vorbit cu mama ta.

— Am mâncat cereale.

Nu i-am încălzit eu mâncarea. L-am chemat lângă aragaz și i-am arătat cum se folosește cuptorul. Apoi i-am arătat unde ținem pâinea când cumpăr mai multă și cum pornește mașina de spălat. Rareș mă privea de parcă îi prezentam o casă în care locuia pentru prima dată.

În zilele următoare, între noi a rămas o jenă. Nu l-am pedepsit și nici nu i-am amintit în fiecare dimineață ce spusese. Dar am încetat să mai fac automat câteva lucruri pe care putea să le facă singur. Și-a pregătit ghiozdanul fără să-l verific eu. Și-a dus hainele la coș. De două ori pe săptămână și-a încălzit singur prânzul.

După patru zile, a intrat în bucătărie în timp ce pregăteam cina.

— Bunico?

— Da?

— Îmi pare rău pentru ce am spus.

Am lăsat cuțitul pe tocător.

— Pentru ce anume?

A oftat. — Pentru faza cu „miroși a bătrână”. Și că ești învechită.

— Bine.

— Atât?

— Ce vrei să spun?

— Nu știu. Credeam că o să-mi ții o predică.

— Dacă ai înțeles singur că ai greșit, la ce ți-ar folosi?

A stat puțin, apoi a recunoscut adevărul. Unul dintre băieții care veniseră la noi făcuse înainte o glumă despre bunica altui coleg. Rareș se temuse să nu înceapă și cu mine. Nimeni nu spusese nimic despre mine în ziua aceea. Rușinea fusese a lui, înainte să existe vreun motiv.

— Și atunci ai preferat să mă dai tu afară din cameră înainte să râdă cineva de mine, am spus.

Rareș a dat încet din cap.

— Data viitoare spune-mi că vrei să vă las singuri. Nu trebuie să mă faci să mă simt murdară ca să obții asta.

— Știu.

Părinții lui au venit în țară peste trei săptămâni. De obicei sosirea lor însemna două zile de vizite, cumpărături și promisiuni, după care începeau să vorbească despre data întoarcerii. De data aceasta, în prima seară, i-am rugat să rămânem la masă după ce Rareș s-a dus în camera lui.

Fiica mea a început prima. — Mamă, m-am gândit la ce ai spus.

— Și eu.

— Noi nu considerăm că ești obligată să-l crești.

— Dar exact așa trăim.

Ginerele meu s-a mișcat incomod pe scaun. — V-am trimis întotdeauna tot ce a fost nevoie.

— Știu. Rareș n-a dus lipsă de bani. Dar banii nu merg la ședințele cu părinții. Nu stau lângă el când are febră. Nu observă când vine de la școală și trântește ușa. Și, mai ales, banii nu mă întreabă pe mine dacă mai pot.

Fiica mea a lăsat ochii în jos.

— Ce vrei să facem?

Nu aveam pregătită vreo pedeapsă și nici nu voiam ca Rareș să fie mutat brusc din singura casă pe care o considera a lui.

— Vreau să fiți părinții lui și în lucrurile mici. Nu numai când trebuie cumpărat ceva sau când apare o problemă mare. Și vreau două după-amiezi pe săptămână pentru mine.

Ginerele meu a părut surprins. — Pentru ce?

Am zâmbit fără să vreau. — Tocmai asta e. Nu trebuie să fie pentru ceva important.

Am stabilit concret cum urma să funcționeze. Rareș era suficient de mare să vină singur de la școală în anumite zile, să-și încălzească mâncarea și să rămână câteva ore fără mine. Părinții lui aveau să vorbească cu el în fiecare seară la o oră stabilită, nu doar când își aminteau. Iar fiica mea a hotărât ca, până la sfârșitul anului școlar, să vină mai des și să stea perioade mai lungi în țară.

Nu s-a schimbat totul într-o săptămână. Uneori Rareș își lăsa iar hainele unde apuca. Uneori eu mă trezeam strângând după el înainte să-mi amintesc că poate s-o facă singur. Fiica mea mai rata câte un apel. Dar vechea regulă nescrisă, în care bunica era întotdeauna disponibilă, dispăruse.

Eu am început să ies cu Lidia miercurea. Uneori mergeam la o cafenea, alteori la piață sau la câte o expoziție. În unele săptămâni stăteam pur și simplu la ea și vorbeam.

Într-o miercuri, când m-am întors, Rareș era în living cu doi colegi. Aceiași băieți din ziua în care mă jignise.

M-am oprit în hol.

— Bună ziua, am spus. Eu mă duc în bucătărie.

Rareș s-a ridicat.

— Bunico, stai puțin.

Am crezut că vrea ceva de mâncare.

În schimb, a luat farfuria cu biscuiți pe care și-o pregătise singur și mi-a întins-o.

— Vrei și tu?

Unul dintre băieți m-a salutat, iar celălalt mi-a făcut loc pe marginea canapelei ca să trec. Atât. Nimeni nu a râs, nimeni nu a făcut vreo observație, iar Rareș nu s-a uitat jenat la cardiganul meu sau la părul meu.

N-am rămas cu ei. Erau adolescenți și aveau nevoie de spațiul lor.

Dar, înainte să intru în bucătărie, Rareș le-a spus simplu:

— Ea e bunica mea. Eu stau cu ea de când eram mic.

N-a fost o declarație spectaculoasă și nici nu aveam nevoie de una. Pentru mine a fost suficient că, de data aceasta, nu încerca să mă ascundă.