“Am crescut trei nepoți, iar de ziua mea n-a sunat niciunul.”, și-a spus Rodica, privind tortul mic de pe masa din bucătărie.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Răzvan a rămas cu telefonul în mână și s-a uitat spre bunica lui.

— Nu vreau să aștept să-și amintească singuri.

Rodica și-a împreunat mâinile pe masă.

— De ce?

— Pentru că poate nu-și amintesc.

— Tocmai.

Răzvan și-a coborât privirea.

— E urât ce spui.

— Nu. E trist.

A făcut o pauză.

— Dar dacă trebuie să le amintești tu că ieri a fost ziua mea, ce rezolvăm?

Răzvan s-a uitat la tortul cu lumânarea singură.

— Măcar eu am venit.

Rodica a ridicat ochii.

— Ai venit după ce ți-ai amintit.

— Da.

— Și apreciez.

El a rămas surprins.

— Nu ești supărată pe mine?

— Ba da.

Răzvan aproape a zâmbit.

— Măcar spui direct.

— La șaizeci și opt de ani n-am timp să inventez.

A tras farfuria cu tort spre el.

— Mănâncă.

— E de ieri?

— Nu s-a făcut piatră într-o noapte.

Răzvan a luat o felie.

Câteva minute au mâncat în liniște.

Apoi el a privit din nou fotografia trimisă de Robert.

— Ții minte toate astea?

— Ce?

— Când eram mici.

Rodica a zâmbit.

— Mai bine decât vă amintiți voi.

— Eu țin minte că Robert era mereu la noi.

— Pentru că era.

— Tata lui lucra mult.

— Da.

— Și tu îi dădeai mâncare.

— Dacă puneam trei farfurii, puteam să pun și patru.

Răzvan a întors rama.

— „Nu eram nepotul dumneavoastră, dar m-ați crescut ca pe unul.”

Rodica nu a spus nimic.

— Te-a făcut să plângi?

— Da.

— Pentru că te-a sunat?

Rodica s-a gândit.

— Pentru că și-a amintit.

Răzvan și-a pus furculița jos.

— Bunico, cred că noi ne-am obișnuit cu tine.

— Ce înseamnă asta?

— Că… ai fost mereu acolo.

Rodica a rămas cu ochii la el.

— Și?

— Și când cineva e mereu acolo, parcă uiți că trebuie să te duci și tu spre el.

Rodica a dat încet din cap.

— Asta e mai aproape de adevăr.

— Nu e o scuză.

— Nu.

— Dar e adevărul.

— Știu.

Răzvan a plecat după aproape două ore.

La ușă a îmbrățișat-o mai mult decât de obicei.

— Te sun mâine.

Rodica s-a retras puțin.

— Nu promite.

— Nu promit. Te sun.

A plecat.

A doua zi, pe la prânz, telefonul Rodicăi a sunat.

Bianca.

Rodica s-a uitat la nume.

A răspuns.

— Bunico…

Vocea fetei era ezitantă.

— Da?

— La mulți ani cu întârziere.

Rodica a închis ochii pentru o clipă.

— Mulțumesc.

— Am uitat.

— Știu.

— Răzvan nu m-a sunat.

Rodica a rămas surprinsă.

— Nu?

— Nu. Mi-am dat seama singură dimineață când mi-a apărut o fotografie veche cu tine.

Rodica n-a spus nimic.

— Știu că nu ajută.

— Ajută mai mult decât dacă te suna fratele tău.

Bianca a început să plângă.

— Bunico, sunt o nesimțită.

— Nu te jigni.

— Dar am uitat.

— Ai uitat o zi. Problema nu e doar ziua.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Ce vrei să spui?

— Când m-ai sunat ultima dată fără să ai nevoie de ceva?

Bianca n-a răspuns.

Rodica nu a insistat.

— Vezi?

— Da.

— Nu vreau să vă simțiți datori pentru că v-am crescut.

— Dar noi îți suntem datori.

— Nu.

Vocea Rodicăi s-a întărit.

— Asta să nu spui.

— De ce?

— Pentru că un copil nu face datorii când este crescut.

Bianca a început să plângă mai tare.

— Atunci ce vrei de la noi?

Rodica s-a uitat spre bucătăria liniștită.

— Să nu mă căutați numai când vă trebuie certificatul de naștere sau rețeta de cozonac.

Fata a râs printre lacrimi.

— Bine.

— Și să nu vă puneți alarmă pentru ziua mea doar fiindcă acum vă simțiți vinovați.

— Atunci ce facem?

— Trăim. Și vedem dacă ne mai căutăm și în zilele în care nu există niciun motiv.

După-amiază a sunat Andrei.

El a fost mai defensiv.

— Bunico, am avut o săptămână nebună.

— Andrei, nu te-am întrebat.

— Știu, dar vreau să explic.

— Bine.

— Am ieșit cu colegii. După aia am ajuns târziu…

Rodica l-a ascultat.

— Și am uitat.

— Da.

— Atunci asta e explicația.

— Ești foarte supărată?

— Sunt rănită.

Andrei a tăcut.

— E diferit?

— Foarte.

— Cum?

— Supărarea trece dacă te descarci. Rănirea rămâne puțin.

A doua zi, Bianca a venit cu flori.

Rodica a deschis ușa și s-a uitat la buchet.

— Le-ai cumpărat pentru că vrei sau pentru că te simți vinovată?

Bianca a rămas cu florile în aer.

— Ambele.

Rodica a început să râdă.

— Măcar ești sinceră. Intră.

Andrei a venit abia în weekend.

Nu cu flori.

Cu o pungă de cafea și două becuri.

— Mi-ai spus acum două luni că ți s-a ars unul pe hol.

Rodica s-a uitat surprinsă.

— Ai ținut minte?

— Se pare că nu uit chiar tot.

Răzvan a venit și el.

Pentru prima dată după ani, cei trei au stat din nou la masa mică din bucătărie.

Fotografia trimisă de Robert era pe bufet.

Bianca a observat-o.

— Doamne, ce mici eram.

Andrei a luat rama.

— Robert ți-a trimis-o?

— Da.

— Te-a sunat de ziua ta?

Rodica a dat din cap.

Răzvan a rămas tăcut.

Bianca a citit mesajul de pe spate.

Fața i s-a schimbat.

— El și-a amintit.

— Da.

Andrei a pus rama jos.

— Nu cred că mi-a fost vreodată atât de rușine.

Rodica a oftat.

— Nu vreau să stăm aici să ne pedepsim.

— Dar e normal să ne fie rușine.

— O vreme.

S-a uitat la toți trei.

— După aceea trebuie să faceți ceva mai folositor cu rușinea.

— Ce? a întrebat Răzvan.

— Să decideți ce fel de relație vreți cu mine cât încă sunt aici.

Nimeni n-a răspuns.

Rodica a continuat:

— Eu nu vreau trei telefoane obligatorii pe săptămână. Nici program. Nici vizite făcute cu ceasul.

— Atunci?

— Vreau să nu ajungem străini care se iubesc doar din amintiri.

Cuvintele au rămas între ei.

Bianca a întins mâna peste masă și i-a prins degetele.

— Nu vreau asta.

— Nici eu.

Andrei a dat din cap.

— Nici eu.

Rodica l-a privit pe Răzvan.

— Tu?

— Eu am venit primul.

Toți au început să râdă.

Inclusiv Rodica.

Nu s-a schimbat totul în săptămâna aceea.

Andrei tot uita uneori să răspundă.

Bianca avea zile în care spunea că vine și apoi nu reușea.

Răzvan apărea fără să anunțe și golea frigiderul.

Dar ceva devenise diferit.

Nu mai sunau doar când aveau nevoie.

Într-o marți, Andrei a sunat.

— Ce faci?

Rodica a așteptat.

— Ce vrei?

— Nimic.

— Sigur?

— Da.

— Atunci de ce ai sunat?

— Să văd ce faci.

Rodica a zâmbit.

— Fac fasole.

— Atât?

— Ce vrei, aventuri?

Altă dată, Bianca i-a trimis o fotografie cu o prăjitură făcută prost.

„Îți amintești rețeta aia?”

Rodica i-a răspuns:

„Da, dar asta din poză sigur nu e ea.”

Bianca a sunat-o imediat râzând.

Robert a continuat și el să o caute.

O dată pe lună, uneori mai rar.

Nu știa nimic despre schimbarea din familie.

Rodica nici nu i-a povestit tot.

Într-o seară i-a spus doar:

— Au venit copiii pe la mine.

— Mă bucur.

— Tu nu i-ai sunat, nu?

— Nu.

— Bine.

Robert a râs.

— Mi-am dat seama că nu ar fi fost treaba mea.

— Așa e.

— Dar m-am gândit.

— Asta ai voie.

Câteva luni mai târziu, Robert a venit în țară.

Primul drum l-a făcut la tatăl lui.

Al doilea, la Rodica.

A apărut la poartă cu o cutie de bomboane.

— De data asta n-am mai sunat.

Rodica l-a îmbrățișat.

— Ai venit să verifici dacă mai pun patru farfurii?

— Dacă puneți numai trei, plec.

În weekend au venit și nepoții.

Pentru prima dată după foarte mulți ani, cei patru copii din fotografia veche au stat din nou în aceeași curte.

Andrei a scos telefonul.

— Facem poza din nou?

Robert a râs.

— Fără pepene?

Rodica a adus un pepene din bucătărie.

— Dacă tot faceți prostii, faceți-le corect.

S-au așezat pe aceleași trepte.

Nu mai încăpeau la fel.

Robert avea barbă.

Andrei riduri fine lângă ochi.

Bianca purta pantofi pe care Rodica îi certa că îi strică pe pietriș.

Răzvan se plângea că îl doare spatele dacă stă aplecat.

Rodica i-a privit și a început să râdă.

— Hai odată, bunico! a strigat Bianca. Vino și tu.

— Eu n-am fost în poza veche.

— Tocmai.

Au tras-o între ei.

Fotografia a fost făcută cu temporizatorul.

De data aceea, Rodica era în mijloc.

Un an mai târziu, de ziua ei, telefonul a sunat la opt dimineața.

Răzvan.

La opt și zece, Bianca.

Andrei a sunat ultimul, la nouă fără un sfert.

Rodica a răspuns:

— Era să cred că ai uitat.

— Bunico, e nouă dimineața!

— Robert m-a sunat deja.

Andrei a început să râdă.

— Ăsta iar ne face de râs?

— Nu. Voi v-ați făcut singuri data trecută.

După-amiază au venit toți trei.

Fără petrecere mare.

Fără cadouri scumpe.

Bianca adusese tortul.

Pe el era o singură lumânare.

Rodica a ridicat sprâncenele.

— De ce una?

Răzvan a zâmbit.

— Că așa ai pus și anul trecut.

Rodica s-a uitat la ei.

— Țineți minte.

— Încercăm, a spus Andrei.

Seara, după ce au plecat, Rodica a rămas singură în bucătărie.

Dar nu se simțea singură.

Pe frigider era fotografia nouă cu cei patru și cu ea în mijloc.

Alături, fotografia veche trimisă de Robert.

Două imagini despărțite de aproape douăzeci de ani.

Rodica le-a privit mult.

Nu considera că Robert îi era „mai nepot” decât ceilalți fiindcă își amintise primul.

Și nici că cei trei nu o iubeau fiindcă uitaseră o aniversare.

Viața era mai complicată.

Oamenii puteau să iubească și totuși să neglijeze.

Puteau să fie recunoscători și totuși să se obișnuiască atât de mult cu prezența cuiva, încât să creadă că va fi acolo indiferent cât de rar îl caută.

Asta fusese problema.

Nu o zi uitată.

Ci certitudinea că bunica va fi mereu acolo.

Rodica nu le ceruse să plătească pentru copilăria lor.

Nu le ceruse să-i întoarcă nopțile nedormite, mesele gătite sau anii în care viața ei se învârtise în jurul lor.

Voia ceva mult mai simplu.

Să nu devină o fotografie veche înainte să dispară cu adevărat din viața lor.

Telefonul a vibrat.

Mesaj de la Robert:

„Ați avut zi bună?”

Rodica a fotografiat tortul cu lumânarea stinsă.

I-a răspuns:

„Da. Au fost toți aici.”

După câteva secunde, Robert a trimis:

„Atunci e bine.”

Rodica a zâmbit.

Da.