Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Topograful a mers câțiva pași dincolo de gard și a înfipt al doilea țăruș.
Vasile s-a apropiat imediat.
— Stați puțin.
Omul s-a uitat la aparat, apoi la plan.
— Limita din acte este aici.
Vasile a arătat spre pământ.
— Aici? Dar asta intră la mine în curte.
— Nu intră la dumneavoastră, a spus topograful. Din ce avem în documentație, gardul actual este deplasat.
Nicolae a rămas cu mâinile în buzunarele jachetei.
— În ce direcție?
Topograful a întors planul spre ei.
— Domnul Nicolae are de primit aproximativ un metru și jumătate din partea folosită acum de domnul Vasile.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Vasile s-a uitat spre gard.
Apoi spre șopronul pe care îl ridicase lângă el.
— Nu se poate.
— Se poate, a răspuns omul. Tocmai am măsurat de trei ori.
— Dar gardul vechi era mai încoace.
— Exact.
Nicolae a ridicat privirea.
— Cum adică exact?
Topograful a arătat spre linia din plan.
— Gardul vechi nu era pus perfect pe hotar, dar era mai aproape de limita corectă decât cel actual.
Vasile a rămas nemișcat.
— Deci când l-am mutat…
— L-ați mutat în direcția greșită.
Nicolae și-a dus mâna la mustață.
Nu știa dacă să râdă.
Nu râdea.
Opt ani.
Opt ani de ceartă.
Opt ani în care îl acuzase pe fratele lui că îi furase pământul.
Iar acum afla că fratele, încercând să-și ia „dreptul”, împinsese gardul și mai mult într-un loc care nu-i aparținea.
Vasile a început să se agite.
— Nu, nu. Tata mi-a spus clar că bucata aia e a mea.
Nicolae s-a întors spre el.
— Tata mi-a spus mie că gardul nu se mișcă fără măsurători.
— Nu mai e tata aici.
— Tocmai.
Topograful a ridicat mâna.
— Eu nu pot comenta ce a spus tatăl dumneavoastră. Eu vă spun ce apare în acte și în măsurători.
Reprezentantul primăriei a venit mai aproape.
— Mai avem și schița veche din arhivă.
A scos o copie.
— Aici se vede că limita merge puțin oblic, nu drept cum este gardul acum.
Vasile a luat foaia.
S-a uitat lung la ea.
— Și șopronul?
Nimeni n-a răspuns imediat.
Topograful a mers până lângă construcție.
A măsurat.
— Colțul ăsta intră pe partea domnului Nicolae.
Vasile s-a întors brusc spre fratele lui.
— Acum ce vrei? Să-l dărâm?
Nicolae l-a privit.
— N-am spus nimic.
— Dar asta urmează, nu?
— Nu știu.
— Ba știi.
— Nu, Vasile. Chiar nu știu.
Tonul calm al lui Nicolae l-a enervat și mai tare.
— Opt ani mi-ai scos ochii cu gardul și acum faci pe sfântul.
Nicolae a făcut un pas spre el.
— Opt ani tu ai spus că eu ți-am luat pământul.
— Pentru că așa am crezut.
— Și eu am crezut că mi l-ai luat tu.
— Păi uite că tot tu ai de primit.
Nicolae a rămas tăcut.
Apoi a spus:
— Și crezi că asta mă bucură?
Vasile a râs amar.
— Normal că te bucură.
— Nu.
— Hai să fim serioși.
Nicolae s-a uitat spre casa mamei lor, rămasă mai în spate, nelocuită de câțiva ani.
— Mama a murit fără să ne vadă vorbind.
Replica a tăiat tot.
Vasile și-a coborât privirea.
— Nu aduce mama în asta.
— De ce? Pentru că doare?
— Pentru că nu mai are rost.
— Ba poate ăsta e singurul lucru care mai are rost.
Topograful și ceilalți s-au retras puțin, lăsându-i să vorbească.
Nicolae s-a apropiat de gard.
A pus mâna pe una dintre scânduri.
— Pentru asta n-am intrat la tine în curte opt ani.
Vasile nu a răspuns.
— Copiii noștri au crescut aproape unul lângă altul și abia se salută.
— Și tu puteai să vii să vorbești.
— Și tu puteai.
— Tu m-ai făcut hoț.
— Tu ai mutat gardul noaptea.
Vasile a tăcut.
— Asta nu se schimbă, a continuat Nicolae. Chiar dacă ai greșit direcția, tot ai intrat noaptea și ai mutat gardul fără să mă întrebi.
Vasile și-a strâns maxilarul.
— Dacă te întrebam, nu mă lăsai.
— Exact de asta trebuia să măsori înainte.
Au rămas unul în fața celuilalt.
Topograful s-a apropiat din nou.
— Trebuie să stabilim cum procedăm cu limita. Pentru actele de vânzare, domnul Nicolae are nevoie ca situația din teren să corespundă documentației.
Vasile s-a uitat spre șopron.
— Deci trebuie dat jos.
— Nu neapărat tot. Doar partea care intră peste limită. Se poate modifica.
Nicolae a întrebat:
— Cât intră?
— Cam optzeci de centimetri într-un colț.
Vasile a început să râdă nervos.
— Minunat.
Nicolae s-a uitat la el.
— Lasă șopronul.
Vasile s-a oprit.
— Ce?
— Lasă-l.
— Cum adică?
— Mutăm gardul pe limita corectă, dar facem o retragere mică acolo cât să nu-l tai.
Topograful s-a uitat spre el.
— Se poate doar dacă faceți o înțelegere clară și o documentăm corespunzător.
Nicolae a dat din cap.
— Facem.
Vasile îl privea neîncrezător.
— După opt ani, tu îmi lași șopronul?
— Nu ți-l las. E al tău.
— Dar colțul e pe partea ta.
— Atunci facem să nu mai fie.
Vasile a rămas fără cuvinte.
— De ce?
Nicolae s-a uitat la el.
— Pentru că nu vreau încă opt ani pentru optzeci de centimetri.
Vasile și-a coborât privirea.
Pentru prima dată, furia dispăruse complet de pe fața lui.
În ziua aceea nu au rezolvat tot.
Topograful a făcut schițele.
Au stabilit unde trebuie pus noul gard.
A rămas de discutat modificarea de lângă șopron.
Nicolae și Vasile au rămas singuri după ce oamenii au plecat.
Pe pământ erau doi țăruși noi.
Gardul vechi stătea între ei ca o linie trasată prin opt ani de tăcere.
Vasile s-a apropiat de primul țăruș.
— Aici zice omul că trebuie să vină?
— Da.
— Și acolo?
— Da.
Vasile a măsurat din ochi.
— Mama avea dreptate.
Nicolae l-a privit.
— Cu ce?
— Că ne pierdem mințile pentru doi metri.
Nicolae a zâmbit amar.
— Nici măcar nu erau doi.
Vasile a început să râdă.
Un râs scurt.
Apoi Nicolae a râs și el.
Nu pentru că era ceva amuzant.
Poate doar pentru că, după atâția ani, absurdul devenise prea mare ca să mai fie purtat numai cu furie.
— Ții minte când ne bătea tata că rupeam pari din gard pentru săbii? a întrebat Vasile.
Nicolae s-a uitat spre scânduri.
— Tu îi rupeai.
— Tu îi ascuțeai.
— Pentru că tu nu știai.
— Nici acum n-am știut unde să pun gardul.
Nicolae a început să râdă din nou.
Vasile și-a trecut mâna peste față.
— Îmi pare rău că l-am mutat noaptea.
Nicolae a rămas tăcut.
— Serios.
— Știu.
— Nu, nu știi. Am făcut-o fiindcă eram convins că mă păcălești.
— Și eu eram convins că ai vrut să-mi iei.
Vasile a dat din cap.
— Amândoi am vrut să avem dreptate mai mult decât am vrut să fim frați.
Nicolae s-a uitat la el.
Apoi la casa mamei.
— Asta e partea care nu se mai măsoară.
Vasile și-a coborât capul.
În weekend au început să scoată gardul.
Nu au chemat oameni.
Au lucrat ei doi.
La început aproape fără să vorbească.
Vasile scotea scândurile.
Nicolae îndrepta parii care mai puteau fi folosiți.
După două ore, soția lui Nicolae a ieșit cu două cafele.
S-a oprit când i-a văzut lucrând împreună.
— Le las aici?
Nicolae a dat din cap.
Vasile s-a uitat spre ceașca lui.
— Cu zahăr?
Femeia a răspuns:
— Două lingurițe. Ca acum opt ani.
Vasile a zâmbit.
— N-ai uitat.
— Unele lucruri nu se uită.
Nici nu era clar dacă vorbea despre cafea.
Au băut lângă gardul desfăcut.
După-amiază a venit și fiul lui Vasile.
Avea aproape douăzeci și cinci de ani.
Când i-a văzut, s-a oprit la poartă.
— Ce se întâmplă?
Vasile a ridicat un par.
— Am găsit hotarul.
— Și?
Tatăl lui a zâmbit amar.
— Era în altă parte decât orgoliul nostru.
Băiatul n-a înțeles imediat.
Nicolae a râs.
— Ajută la scânduri.
Până seara, aproape tot gardul vechi era jos.
Pentru prima dată după opt ani, între cele două curți nu mai exista nimic.
Doar iarbă.
Pământ.
Și cei doi țăruși puși de topograf.
Nicolae s-a uitat spre curtea fratelui.
— Ciudat.
— Ce?
— Pare mai mare fără gard.
— Amândouă par.
În zilele următoare au pus gardul nou.
Drept.
Pe limita stabilită oficial.
Lângă șopron au făcut mica retragere despre care vorbiseră și au trecut-o în acte.
Nimeni nu câștigase doi metri.
Nimeni nu pierduse casa.
Dar ceva se schimbase.
La câteva săptămâni după măsurători, Nicolae a făcut grătar în curte.
Fiica lui a venit cu copiii.
De partea cealaltă, Vasile lucra la șopron.
Nicolae s-a apropiat de gard.
— Vasile!
Fratele a ridicat capul.
Pentru o secundă, strigătul semăna cu cel de acum opt ani.
Doar că tonul era altul.
— Ce?
— Vii la masă?
Vasile s-a uitat spre el.
— Acum?
— Nu, la Crăciunul viitor.
Vasile a râs.
— Vin.
A intrat pe poartă.
Nu a sărit gardul.
— Am adus și eu ceva, a spus după zece minute, revenind cu o sticlă.
Nicolae s-a uitat la ea.
— Vezi că pentru asta te las să intri doi metri în curtea mea.
Au râs amândoi.
Nu au devenit din nou, peste noapte, frații care fuseseră în copilărie.
Opt ani nu dispar într-o după-amiază.
Au existat încă tăceri.
Stângăcii.
Lucruri nespuse.
Dar au început să se salute.
Apoi să vorbească.
Apoi să se ajute din nou cu lucruri mici.
Într-o zi, Vasile a reparat poarta lui Nicolae fără să-i ceară nimic.
Altă dată, Nicolae i-a dus fratelui niște lemne cu remorca.
Niciunul n-a spus că „s-au împăcat”.
Nu aveau nevoie de cuvânt.
Mama lor nu mai era acolo să vadă.
Asta rămânea durerea pe care nicio măsurătoare nu o putea corecta.
La un an după ce puseseră gardul nou, Nicolae a găsit într-un șopron o ruletă veche.
Era cea cu care măsurase furios în dimineața în care Vasile mutase gardul.
A luat-o în mână.
Doi metri.
Atât pornise totul.
Apoi adevărul arătase că nici măcar acei doi metri nu existaseră așa cum îi văzuseră ei.
În seara aceea a ieșit în curte.
Vasile era de partea cealaltă.
— Ce ai acolo?
Nicolae i-a arătat ruleta.
— Uite de la ce am pierdut opt ani.
Vasile s-a uitat și a dat din cap.
— Nu de la aia.
— Nu?
— De la faptul că niciunul n-a vrut să spună primul „hai să chemăm pe cineva să măsoare”.
Nicolae a zâmbit.
— Sau „poate am greșit”.
— Aia era și mai greu.
Au rămas câteva secunde sprijiniți de gardul nou.
Un gard pus corect.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, limita dintre curțile lor era clară.
Și tocmai pentru că știau unde se termina pământul unuia și începea al celuilalt, nu mai trebuia să lase gardul să decidă unde se termina și frăția lor.